CRIZA POLITICĂ – mi se pare cea mai ilogică, paradoxală năpastă căzută pe capul nostru.
Aş îndrăzni să afirm că România trece printr-un suprarealism politic, provocat de nişte politicieni agăţati într-o problematică ruptă atât de nevoile ţării, cât şi de cerinţele spaţiului european. Oamenii politici, indiferent de partide (că de doctrine nu mai e vorba de mult!) şi de vârstă ( s-a produs un fenomen straniu: tinerii promovaţi au îmbătrânit spontan în metehnele tradiţiomale!); deci, oamenii politici au pierdut, ca în Caragiale, uzul raţiunii.
Clamează lozinci democratice, dar practică un populism primitiv, excitant, pe care-l uită spontan, când preiau puterea.
Cum s-a ajuns aici?
Păi, ni se trage încă de la revoluţie. Coloanele noastre de entuziaşti se hrăneau din democraţia originală a nevânzătorilor de ţară,, se lăsau asmuţite contra unor simpatici şi aerieni bătrânei care nu gustaseră „salamul cu soia” şi puneau de mămăliga ţărănistă sau liberală, fără să se întrebe dacă ştim cu ce se mănâncă. Atunci a început canibalismul naţional primitiv (minerii care plantatau pansele, diversiunile naţionaliste din zona secuiască ) fugărirea candidaţilor – duşmani ai poporului ( Raţiu, Câmpeanu ) prin sate.
Treptat, ne-am mai civilizat. S-a sofisticat tactica electorală; arma preferată a devenit populismul gras, la care salivau abundent votanţii. Se formează majorităţi arogante şi nenaturale, se legitimează jaful naţional, se practică greve parlamentare gros plătite, se instruiesc gărzi paramilitare din sindicalişti şi rezervişti, gherile de şantajişti. Ce mai, ca n timpurile cheguevariste!
O falie periculoasă pentru fiinţa naţională a împărţit populaţia în două tabere parcă ireconciliabile.
Nu ştiu cum să le numesc, dar pot să le descriu.
Intr-o parte, nu zic stânga sau dreapta, ca să nu le dau conotaţie doctrinară, că n-avem aşa ceva, într-o parte, zic, situiez bătrânetul (şi eu! ),majoritatea bugetarilor (şi eu!), bună parte a sătenilor, muncitorii de slabă calificare; toţi visează nostalgic la Ceauşescu, rememorând ordinea şi disciplina de pe atunci. Este o populaţie puternic traumatizată de tranziţii şchioape, neterminate; populaţie ostenită, epuizată, care nu mai aşteaptă decât o asistenţă socială sigură şi o mână fermă de tătuc în fruntea ţării.
Aceşti oameni refuză inovaţia (las’că stiu eu!, pe vremea mea…Of! tineretul ăsta! ), legalitatea (ce-i aia 50% +1? Când m-au votat 7,5 milioane = 46 % , eu am câştigat!) pluralismul de opinii.
Ei poartă,inconştient, stigmatul gândirii comuniste. Mă bucur că mi-am amintit zisele lui V. Havel : „Comunismul e ca SIDA. Dacă te naşti cu el, sau îl capeţi, în viaţă, te duci cu el până în mormânt!”
Sunt numeroşi vectori (voiam să zic agenţi, dar suna prea subversiv! ) care întăresc, împrospătează aceste sechele. Mă gândesc la armatele de politruci, de şefi colhoznici, de informatori, de purtători abonaţi de pancarte cu chemări patriotice. Cu doi mici şi o bere devin activi şi pe caniculă şi pe ger! Toţi sunt pe liste alfabetice la ispravnici şi vechili de pe moşiile parveniţilor postrevolutionari. Când sună goarna, prin televiziuni, apar echipaţi pentru o nouă „rivuluţie”.
(Va urma,poate…)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu