Între Alberobello și Cinque Terra

 Al XI-lea sfat al negustorilor din târgul meu de altădată: Din câți merg la târg, nu toți cumpără!

 Poate fi cineva lipsit de orgoliu? Chiar nu stiu, nu cred!1

Al meu a țâșnit din răutatea unui prieten, mereu Cănuță - om sucit, care îmi cenzurase ușoara emfază retorică  a propoziției „ Sunt cetățean european!”

-Pe dracu, vezi-ți de călcâile și acum crăpate, de la păscutul oilor!

 Și tot așa-o zi lungă , căreia i-au mai căzut victimă și ultimele mele clondire de vin sângeriu. Că la el nu rezistă așa marfă!

 A doua zi, supărat-negru, eram hotărât să ajung în Italia cu buletin românesc.

Pe seară, am și pus cap-compas Veneția.

Dar altele erau dorințele proaspătului mânios cetățean european: Alberobello;  și  curcubeul magic  din Cinque Terre

 Nu călcasem niciodată Alberobello, dinspre călcâiul ciubotei și nici așezările ciudate de pe riviera toscană.

Popasul la Veneția a durat cât să bea calul o găletă de apă, iar stăpânul să-și otrăvească plămânii cu aerul mâlos de baltă împuțită. Și, repede, la Bari!

 De aici, în mai puțin de o oră, poposeam într-o parcare, din care se contura desenul unor locuințe SF –Alberobello.

Curios, nimic nu anunțase, pe drum, strania arătare rurală care se întruchipa la o asvârlitură de băț. Toate așezările prin care trecusem aveau matricea, nu urâtă, dar comună Pugliei.

 Era ceva de neînțeles pentru mine.

 Câțiva localnici care ieșiseră înaintea turiștilor, doar-doar și-or vinde suvenirurile, kitsch și care inițiau dialoguri, într-o italiană departe de cea academică, mi-au confirmat faptul că de jur-imprejurul  ciudatei așezări țuguiate, nu vom mai găsi ceva asemănător.

Am grăbit pătrunderea în impropriul numit sat.

Un ghid ad-hoc, care ciugulea și el de-o pizza, cum singur glumea, ne-a invitat să realizăm, cu propriile mijloace reprezentarea unui trullo, al cărui proprietar se dădea.

Estimp, turuia ca o moară: de 500de ani aparține neamului său (tribului, gândesc eu).

Bun ghid; lăudăros, cu mreje empatice asupra mea; merg pe mâna lui!

Îmi dă chiar câteva detalii  despre construcție ; ba pretinde că este maestro trullaro. Unul din cei trei  autorizați să repare „casele”, că unele chiar se prăbușesc! Nu au voie să facă altele noi, refac numai stricăciunile, nu li se permit ucenici și jură în fața primarului și a popii că nu dezvăluie tainele meseriei. Acum, că n-are avarii, stă de taifas!

 Am avut norocul să văd pe altul,  refăcând țuguiul prăbușit al unei „ colibe”, Se înconjurase de un gard din folie de plastic și țipa, ca nu cumva să filmăm.

Unii erau lăsați să o facă, în interior, bineînțeles cu taxă. 

 Ca orice lucru curios, și satul țuguiat se înconjoară de legende care-l proiectează în atemporalitate: începuturile i-ar sta ba prin neolitic, ba prin sec.al XV-lea, ba mai aproape de noi.

 Toate, povestite pedant, par verosimile. Și așa-i și stă bine unei enigme.

Ceea ce-i sigur e sursa îmbelșugată de materie primă, adică pietre- apropiata Valle d/ Itria.

 Totul pare  un fascinant puzzle, din care fiecare piatră e un simbol: vârful vârfului are trei:  una cilindrică, alta plată și ultima sferică. Toate la un loc- un mister! Pe acoperiș- niște semne; hieroglife?!

Presupuneri: ar fi semne magice protectoare; sau semn de venerație a unor zeități (în inima crestinismului?!); semne-blazon or fi; ale clanului care le locuia? Probabil că toate la un loc, sporesc mitul!

Dar cel mai cel mi se pare secretul construirii: fără lemn, fără ciment. Numai potrivire de pietre. Precum la piramide.

Se spune/crede că fiece trullo se încheie cu un bolovan (cheia de boltă, antică?), știut numai de de trullaro și de stăpânul cocioabei; la nevoie era scos si țuguiul devenea morman, la pământ.

 „Nevoia ” are și ea poezie: când veneau după biruri oamenii regelui, locuitorii dărâmau casele. Ia-le bir. Pentru ce?!

Când plecau„ birarii”, reapăreau casele ca ciupercile după ploaie! Nostimă minune! Și încă: dacă între vecini apărea vreun intrus sau un indezirabil, trullaro scotea pe ascuns piatra magică și scăpau de el.

Dacă mă gândesc, aș crede că metodele ar fi urgent aplicabile și la noi, astăzi. Din amândouă motivele .

 Dar s-o iau din loc. Și drum lung și cuvinte puține- un mezilic de 1200 de boabe.

Sar și peste trulli, și peste  ochii cu ape adânci ai pizzăresei, care îmi  oferea trull-ul ei microscopic, pentru o noapte. Ea multă, eu puțin, prea lungă noaptea!

 Și mai sar peste Pompei, cu  sinistrul vecin plin de pucioasă, peste Napoli- frumos golful, murdar târgul. Dar fac un bob zăbavă în Sorento, unde o noapte întreagă, cu ditamai luna,  am  făcut țăndări liniștea bogătanilor. Într-o barcă ciobită, cu un pescar bărbos și cu un vin ceresc ( „lacrima Christi”?) am urlat canțonete : el dogit, fonfăit; eu la-la-la, mai ales la refren.

        „ Luna, luna di So-oo-o-rento…”

 Ne-am pupat, iar am băut, iar am cântat, până am adormit; printre clănțănitul  de dinți, am visat un trullo cu lavița de-o palmă și pe  pizzerița cea cu multă și caldă binecuvântare.

Am deschis ochii. Era soarele.

Spălat, pupat; marinarul - refuzat orice creițar:„ Cânți fromos, Ion!”

Și- la drum!

Mă aștepta Cinque terre  un vis colorat, o replică de curcubee, cu volume de Rai, după  liniarul și monotonul ( de-acum!) Alberobello, care, cică, ar însemna „copac frumos”.

 Am ajuns cu un trenuț. Șosele și proaste și cam lipsă. Ba unele dintre cele cinci sate pun barieră, pe care o ridică numai vinerea, să intre mașinele de aprovizionare . Fain de tot!

 Și aici secolele s-au jucat cu locuitorii. 

Săraci, în colț de paradis, agoniseau mâncarea pescuind. Toată ziua în larg, scrutau coasta de dorul nevestelor. Ca să știe că-s sănătoase și să se simtă mai acasă, și-au pus muierile să vopsească  locuințele în culori diferite și ușor vizibile. Ca în apele curcubeului.

Am călcat, la picior satele, le-am privit și de pe piscuri și din bărcile stropite de spume.

Tot frumoase rămân ! Mi-au strecurat în suflet  bănuiala că lui Dumnezeu i s-a făcut milă la izgonirea din Paradis și a lăsat, pe-alocuri, pentru om, crâmpeie din prea multul frumos pierdut,făcându-le destinații turistice!

 Vin bun, fructe de mare pe alese, vorbă caldă, bănuți cam pe măsura procopselii noastre, mă fac să mai vreau aici. Unde mă simt cu adevărat cetățean european, dar într-o vacanță curat exotică!

 Și culmea, nimeni nu s-a arătat interesat de buletinul meu românesc. Că,  de-al dreak, n-am vrut să-mi iau pașaportul. Așa, ca să crape de ciudă, Cănuță de-acasă!

Dar vine vreme de iarnă grea cu destul timp să croiesc la planuri cu nebuneala păcatului, apelând la scheme sofisticate din portofoliul bine garnisit al
                                   CND Turism--Vacanțe Speciale.

Pentru plăcerea acestei evocări, îi las simbria jupânului SB!