România - țara unde s-o vărsat...

..

...găleata cu bunătăți a Preabunului! De-adevăratelea!
Nu știu dacă în conturul actualelor granițe sau avea Domnul vreo altă hartă în folosință. Cert este că ne-a dat de toate, ca să se bucure din plin și cu trudă puțină, cei sortiți s-o stăpânească , în veac!
De aceea, iubesc România, cu toate granițele ei văzute și nevăzute, dar simțite. Mai ales, de când un un mândru român verde, ne trage de urechi, cu sfat de comentator, la miez-de-noapte: „Nu uitați să iubiți România!”
Nu uit! Dar el uită că iubirea nu se uită! ( Ohoo! Ce frază!)
Dacă mă întrebați despre locuitorii ei , ce gândesc, vă spun că un scaraoțchi invidios de la Bruxelles i-ar fi pus în gura lui Iorga „făcătura” ...„păcat că-i locuită!”

AȘA CĂ pe români îi iubesc și mai mult, deși tv.-istul cu „ nu uitați” ar vrea să rostesc „pe ardeleni”! Mi-s dragi toți românii mei, mai ales că, în dorul slavei strămoșești, sapă toată ziua pământul, în căutarea cioburilor din găleata divină.

Numai că hoții de apuseni au ascuns tot felul de falsuri ca să ne depărteze de adevăr. ( Scrisesem greșit „fasuri”, cu â!)

Iată „fasurile” de as'noapte, devenite minuni prin eterul bântuit:

I. Micul-mare Ponta se vrea un mic președinte, supărându-și seful de partid. (Eu îl credeam la Paris, cu haidamacii naționali, care-și spală rufele stelisto-dinamoviste în apele pure ale Senei).

II. Un primar, iar ales, nou ales, chiar cu domiciliul în pușcărie, vrea să jure întru cinstea de edil, la Catedrala orașului, și să fie sfințit, ca primar, de un înalt prelat.
III. În alt loc, -puhoi de credincioși! S-a dus vestea că popa le citește și le povestește oamenilolr, toate gândurile. Oricât de ascunse ar fi. Și toți vor să verifice și,  mai ales, cer să le fie descărcate de păcatele „ cele făcute, cu gândul”! ( În fața acestei minuni de popă ar trebui adus și primarul de mai sus, să jure că nu va mai fura banii Primăriei. Și să depună mărturie că spune adevărul-adevărat.)

IV. În inima țării, un predicator, pe la Nasul, vântură o sticloanță cu vreo două degete de lichid gălbui si le dezvăluie „esența divină”, vindecătoare. Le la toți, pe gratis, dar numai câte o jumătate de kilă!
-------------------------------------------------------------------------
Doamne, mai treci cu găleata pe aici! Ca s-o verși, îți punem noi piedică.
Iar pe români, lasă-mă să-i iubesc numai eu. Că TU poate ai alte gânduri!

Îmi place

Îmi place

Ador

Haha

Uau!

Tristeţe

Furie

ComenteazăDistribuie

Comentarii

Alt PRIMAR aduce SOARE !

De astădată, în altă parte a Europei, mai sobre și mai dichisite -  Norvegia.

Dar de ce și-or fi așezat străvechii vichingi, bordeiele, sub rână de munte, unde aproape juma’de an nu ajunge rază de soare, greu de bănuit. Cu atâtea fiorduri, ghețari și munți, e posibil să nu fi găsit alt loc.

Oricum, au pus pecete de neschimbare pe lotul străbun și au orbecait vreo două milenii, cu feștile muiate în sos de balenă, drept felinar, pe ulițele așezării Ryukan, în plină zi de iarnă.

Puși pe civilizație dichisită, s-au pus și pe treabă  serioasă, cu industrie performantă,

cu bănet-gârlă, dar tot fără soare, pe jumătate din viață.

Geaba iluminația electrică a giorno!

Primarul urbei și cel mai performant industriaș de-acolo observă o stare psihică a muncitorilor, defavorabilă, iarna, productivității în fabricile sale.

Și intuiește  cauza: dorul de soare!

În 1913, singura soluție tehnică a și fost aplicată de inimosul edil. A construit o gondolă din centrul orașului până pe un platou de pe un vârf însorit de munte.

Transportul era gratuit și recomandat tuturor de către autorități.  Și să vezi de-atunci pelerinajul nesfârșit și entuziast al scandinavilor din Ryukan spre Meka Soarelui lor de care-i îmbolnăvea, iarna, dorul.
(Înstalația funcționează perfect iarnă și vară , până azi!)

 Reușita primarului de la Viganella ( 2006 ) a  „făcut pui” și la vichingii de sub Cercul Polar. Primarul din 2013 i-a reluat ideea. Trei oglinzi de câte 17 mp , cu  toate măruntaiele cibernetice de ultimă oră, necesare, au fost

montate, la 450 de metri pe coasta muntelui opus  „hoțului de Soare”, adeverind prin fapte, frumoasa motivare a construcției: „Soarele va deveni un loc de întâlnire, în Piața Orașului!”

La sute de kilometri distanță,  doi primari, cu vocație de edili adevărați și-au dat mâna cu fapte aparent simple, dar de neprețuit.

Și asta nu s-a intâmplat în România!

Notă:Depun mărturie despre adevăr prin imagini de pe Internet.

Instalația de oglindire

Mândrul Soare

Mulțimea la „întâlnire”

Odă Soarelui reîntors

Primar- Omul care aduce Soarele!

Azi, în penultimă zi de prapagandă electorală, iunie-’16, a dat norocul de-a dura cu mine.: mi-a oferit modelul de primar,-i   pentru care să optez, duminică.

……………………………………………………………………………………

Un bătrânel are în răspundere  și destinul a vreo sută patruzeci  de trăitori din Viganella

Nimeni nu-și mai amintește de când este primar și  nu se întreabă nici până când.

Și tot nimeni nu-i cere proiecte electorale și nici ce să facă.

Și iar, nimeni nu se gândește să-l concureze în alegeri.

Minunea-minunilor! Și nici din altă dimensiune cosmică sau din altă viață, nu-i!

Hic et nunc!

Am recurs la expresia latină, ( Aici și acum!), pentru că această bijuterie de primar era/este real, frământat de un necaz care macină comunitatea păstorită : depopularea rapidă.

Necazul  e dintotdeauna. Efectul lui se accentuează catastrofic  în ultimi ani: tinerii nu mai vor să-l suporte și părăsesc, fără excepție, satul. Deși ar avea ce face acolo.

Viganella (era să scriu tabu-Vienella) e un sat întemeiat, cu secole în urmă, de neghiobi, în râpa adâncă , întunecată de la poalele unui munte, din alpii italieni.

Și cum nimic nu prinde rădăcini mai adânci decât „opera” neghiobilor, așezarea  a tot crescut, toți acceptând o nefirească „noapte polară”, când opaițele suplineau, din septembrie – până-n aprilie, lipsa soarelui.

 Nu’ș de ce n-au aplicat legea Creangă, a „ drobului de sare”, mutând satul, dar primarul de poveste a intuit, genial o altă strategie. Să care soarele în sat! Nu cu ciurul, ca înțeleptul român tot din Creangă.

 Ci cu sofisticate mijloace din tehnica  cyber-optică.

A sclipuit de pe unde a găsit un pumn de kreițari, a construit pe vârful muntelui opus celui vinovat de umbră, o oglindă uriașă și, după plecarea ultimei raze de soare, până în primăvară, aduce , la comandă de computer, buchete ce „floarea – soarelui” în piața localității.

Spre bucuria delirantă a locuitorilor și a hoardelor de curioși!

Și ca supliment amuzant, în bază unei liste minuțioase, toate momentele importante din viața locuitorilor primesc drept cadou, fascicolul de soare centrat  peste locuința împricinaților.

Și ce-i genial pe aici?!

Ohoho! Mina de aur descoperită!

Zilnic se întorcei plecați. Își refac locuințele, extind casele, foiesc investitorii din turism. Adevărat bum economic!

Oare, măcar bucureștenii nu s-or dezice ce miticii lor, căutând Omul care le va aduce Soarele?!

 Așa, ca un semn de prevestire pentru nătângii din umbră!!

N-am imagini din fericita Viganella, dar aduc, de îndată, de la  soră-sa mai nordică. Parcă, are același primar!

Ciripișca și Miaunica

Mi-i curtea tot o junglă.
Am toată arca lui Noe și o singură maimuță urlător-cugetătoare - io!
Toată ziua împart dreptatea înaripatelor și ne-, conflictele frecvente apărând între primele și colțatele cățărătoare, de sorginte zeiască-egipteană.
Și toate caută conflictul cu lumânarea: stă o felină uitată de Dumnezeu în iarbă, gâdilată de soare, că se și adună ciopor de  de vrăbii pizmătarețe și dă-i la ceartă, de nu se mai înțelege om cu ...câine!
(Aici- licență poetică. Că n-am câine, pentru că am...vecini! )

Azi, am ocărât o gaiță. Odioasă pasăre ; și frumoasă- foc! Papagal autohton, nu alta.
Conflicul-grav! Protejam un pui de graure.O ciripișcă! Ori prăbușit la primul zbor, ori căzut accidental din cuib.
Ochi vicleni îl pândeau prin tufe, cu adevărate fluvii de pofte salivate.
Pe când îndepărtam puhoiul carnivor patruped, gaița aparent pocăită la cearta mea, a făcut -  fulger un picaj, a umflat puiul în cioc și l-a ridicat în vârful celui mai înalt al meu pom.

Nu vă bucurați, ca așa m-am păcălit și eu, crezându-i fapta creștinească și salvatoare pentru pui.
Nuuuu!
În câteva secunde,zburau penele, fără pui. Dacă eram vânător, strângeam pene colorate de gaiță, să le pun, cumu-i moda.
 Dar nu-s!

Însă ziua cu adevărat grea, confuză , în jungla proprie a fost vineri.

Inventarul faunei urbane la care mă refer, este dominat de mâțe și de albine. Primele, vreo cinci sunt migrante din ghenele blocurilor, sau, poate turiste într-o oază sigură.
Una era adorabilă. Întrecea, în toate cele, pisicetul afișat pe fsb de matroane orgolioase și pedante.
Dar o dulceață de zgâtie atotporuncitoare pusese ochii pe ea.
Ca să n-o cedez, am promis altă pisică cu o diademă pe frunte și un diamant la gât.
Prostul de mine! Credeam că pot duce cu vorba o așa fetiță.
Zilnic cerea darul promis. Dă-l, Ioane, dacă ai cuvânt sau inventează năstrușnicii, la care ești meșter!
Cum am și făcut: un motan hoț i-a furat bijuurile și sunt pe urmele lui să i le recuperez pisicuței.
- Atunci, dă-mi-o pe prima! ( Poruncă telefonică.)
A doua zi,  disdedimineață, adorabila mea felină, zăcea strivită de o mașină, la poartă.
O fi având vreo explicație Destinul?!  Oricum , mă simt vinovat.
N-am dezvăluit copilei tragedia și am adus vorbă despre Miaunica, cea cu diadema furată.
- Te rog dă-mi-o măcar pe asta. Îi dă mami coroniță și tati diamantul!
- 'Nțeles, Prințeso!
Când vine mâța în junglă, spre seară, dau s-o prind, să fac hatârul micuței mele prietene.
Stupoare! Avea coada retezată prin mușcătura vreunei javre nenorocite.
Opresc aici și mă simt pedepsit de destin, că pierd bunătate de timp și de talent pe nimicuri lacrimogene, lăsând liber în primării tuturor neisprăviților”



.

În groapa cu lei

Mă arunc în groapa cu lei , de ăia fioroși, a disputei artificiale create în jurul Catedralei Unității întru Ființă și Credință a  Neamului.
 Așa aș numi-o eu, pentru a-i defini atât simbolul, cât și dorința de a o ridica.
Sunt, prin botez, și prin tradiția conservată de ai mei, ortodox. Dintr-o familie de țărani, care așezau, instinctiv, lucrurile la locul lor firesc, fără patimă și exces.
   Dumnezeu era moșul poveștilor, care poposea în deseară, la casa lor, omenit cu largul inimii, în „casa cea mare”, amirosind a busuioc pus la icoane.
Se prefăceau, cu naivitate că nu nu știu cine-i cu adevărat oaspetele, dar îi sorbeau vorbele, își legau speranțele de ele.
Și totdeauna simțeau că le rămâne ceva de preț, după ce moșul făcea, la plecare, semnul crucii , din poartă, asupra casei și a trăitorilor din ea.
   Dreptu-i că în biserică intrau mai răruț. Mai des iarna sau la sărbători mari și la înmormântări oricât de mici.
Eu - și mai rar.
Dar biserica era totdeauna, Steaua Polară.
De pe ogoarele aruncate pe linia orizontului, când ne căutam casa, în sat, porneam de la turnul bisericii, bâjbâiam cu privirea printre cocioabe și tresăream fericiți, când  identificam ceea ce devenea, dezmierdat, „acasă”.
Și azi, tot așa i-aș căuta, din zarea „străinătății”, acoperișul de stuf, dacă nu i l-ar fi răvășit vremurile.
Avem în satul de baștină (superb arhaism!) două biserici: una impozantă, din piatră, cu turn mândru, într-un fel de modă gotică, ad-hoc, mereu plină, si una din lodbe de stejar, fără turn, olecuță mai mare decât ce de mai sus. La ușă, cu un zăvor din creangă de corn, cu care orice trecător să poată intra.
Mai dragă mi-i a doua, cea cu o pisanie misterioasă, cu slovele în slavonă.
Este în fundul grădinii părintești
În ea mi se păstrează amintirea zburdălniciei din copilărie, dar și clipe dramatice, care s-ar cere uitate: în podul ei, cât un sicriu, s-a ascuns mama, prin 1947, toată vara, ca să scape de pușcărie.
A scos-o de acolo frigul iernii, aruncând-o în celulele de la Mislea, unde comanda teroarea  netrebnicul băgat recent la „ocnă” pentru isprăvile de la Rm. Sărat!

Și atunci ce caut eu și ceilalți în viesparul disputelor puerile despre ce iubește mai mult Dumnezeu.
Răspuns scurt: pe noi, așa cum suntem!
Lăcașurile în care îl căutăm, fie  ele cât un degetar , fie din lemn, lut sau bolovani, fie din fier,sticlă și aur și cu turla în nori, reflectă năzuințe, ambiții și speranțe ale unei omeniri speriate de pașii spre neant, fără busolă.

Cel căutat așteaptă, răbdător, în noi!

Note:
1. Scula asta netrebnică,la care mâzgâlesc textul m-a avertizat că îl pierd, din motive tehnice.
Așa că l-am salvat, neterminat și necorectat.Voi reveni, apoi, voi scrie, de îndată, câte ceva despre ideea și evoluția dorinței de avea o Biserică a Neamului, Ca să nu se creadă că noi am inventat ambiția punerii temeliei ei.
2. Am o ziaristă dragă și talentată, Otilia Bălinișteanu, care are prețiosul microb  pentru bisericuțele de lemn din Moldova. A publicat numeroase materiale (v. Lumina ).
Văd că a și citit, mintenaș, scrisele mele. Și îmi trimite articolul despre bisericuța din sat, evocată și   o poză . N-o știu muta în pagina mea, dar mă bucur s-o revăd  în articolul ei, mulțumindu-i.

Ca la moară ... (I)

Hai să vă spun una, de care vreau scap, defulând-o. Că, altfel, emigrez ca Bombo-n Congo.

In aventura mea de tălpaș al Țării (dulce blestem genetic ), am fost chemat la Conac. Mândru și extraterestru așezământ al boieroaicei APIA. (Scriu cu Majuscule pentru supușenie, că poate…

APIA asta dă din mila bogaților niste firfirici, măturați din firimiturile Europei; ca  să

învățăm cum crește mămăliga, încât să ne săturăm când om ajunge vreo 80 de milioane.

Fără șagă, chiar vor să ne scoată din sapa de lemn.. Au chemat, au școlit vătafi, au făcut programe cu nume de se  înnoadă limba.

Au pus să zboare sateliți care pozează zi și noapte ogoarele.

 Pozele spun tot. Cât de mare-i sfecla, cum intră  vecinul , cu hapca în ogorul tău,

cine-s amorezii fierbinți care îți dau jos, de-a palanca juma’ de hectar de grâu în nopțile cu lună plină… Peste tot - numai…poze . Ajung  țăranii (pardon, „femierii”, cum ne-au poreclit ei, pre limba lor), ajung,zic, să nu se poată pișa pe o tufă, de teamă că le dă poza la televizor.

Acum se  fac inspecții, că…prea ne știu brejii Evropei la cinste.

Dacă aveți sateliți de la APIA, ați vedea cum oamenii șerpuiesc, în șir indian,de la crâșmă (pentru curaj!) la până la „Satelit”, cum numesc acareturile APIEI unde intră în foșalăi.

Și,tot așa, în ore bune, coloana se face  făină.. Pe unde ies – tărâțele, nu știu.

Printre ei… și eu,  dus pentru înveninare, cum veți vedea.

Mai mult decât cinism (II)

N-am puterea și omenia iertării, de care ar fi dat probă mama, revăzându-l pe monstrul Vișinescu, dus la ocnă. Nu am nici cultul Hristic al obrazului cel'lalt oferit Răului spre pălmuire.
Dar aș schimba pedeapsa.
Aș alege alt loc de „odihnă și meditație asupra faptelor comise”:
O celulă din închisoarea acum părăsită, probabil, de la Rm. Sărat, amenajată, mobilată exact ca pe vremea șefiei lui.
L-aș incarcera în acest spațiu, singur-cucuvea în toată hardughia,
și aș plăti un om care să-i aducă mâncare bună, apă, medicamente, zilnic.
I-aș impune acelui om să nu scoată o vorbă cu criminalul. Să lase cele aduse pe cimentul celulei, să încuie ușa,cu vizorul deschis, ca să intre fantomele amintirilor.
 Și să plece acasă. Să nu rămână niciun paznic. Decât acele fantome.
Poate, după o lună- două, l-aș grația, deși cred/sper că n-ar mai fi nevoie!

Sadic!

CUI PRODEST?!

Destinul, cred că-l cheamă Ion Prostu, își bate iar joc de mine și de-ai mei.
În '947, ne-a lăsat pe mine și soru-mea fără părinți. Au înfundat pușcăriile, ca dușmani ai poporului: mama la Mislea, unde a învățat cumsecădenia unuia Vișinescu, tata - la Gherla,unde i s-au albit oasele, împrăștiate de câini.
Cică, ei doi ar fi pus la cale și condus o răscoală, contra noii orânduiri sociale!

După '89 nimeni n-a devenit răspunzător pentru caznele lor.
Doar mamei i s-au aruncat câte o sută- două de lei,pentru fiece an de temniță. Un fel de pomană.
N-a mai apucat să-l vadă pe ferocele ei comandant de ocnă, Vișinescu, dus după gratii. dar ghicesc ce ar fi zis:
- Doamne, cât de jalnic arată. Dumnezeu să-l ierte!

Și, sprijinindu-și într-un băț de corn afumat cele vreo 40 de chile de oase descărnate, după ce ar fi făcut o cruce largă, menită să fugărească demonii,s-ar fi dus în gradină, să simtă fiorul de semne ale primăverii.

Ar fi avut 107 ani.
Dar n-a putut să se păstreze decât 93 și n-a prins să-l mai vadă pe comandant dus la ocnă.

Ieri „tăbliță”, azi tabletă”

Mereu mă cain, în ultimul timp, de ponoasele îndurate la folosirea tabletei, „marca-ntăi”, primite-cadou, la început de an.

Nu mă  luați în serios. Mi-am început „ abecedariada”,  silabisind „ o-o-o-i-oi”! pe carte și  scriind  „o-i-ioi”pe tabletă (  ei, nu tabletă, fie, ci tăbliță, dar ce mare scofală?!)

Mai jos, aștern o pagină-elogiu adusă acelui obiect cu care am însemnat km 1, al începutului de drum spre Lume.

Uneori,  se clădesc adevărate punţi de legătură neaşteptate între imagini proaspete şi amintiri stocate în negura timpului.

Aşa mi s-a întâmplat vineri, când sărutam cu retina imaginea unor copii de la clasa zero, pe care venisem să-i întreb, în scop "propagandistic", dacă li-i dor de grădiniţă.
 N-am mai făcut-o!
Am rămas uimit de activitatea lor: aveau tablete în faţă şi îşi mişcau degetuţul, pe deasupra lor, într-un ceremonial de magie astrală. Ca în scene cu Harry Potter, la şcoala pentru tineri vrăjitori şi magicieni. Numai că mai frumoşi decât el!
Făceau o volută şi ţâşneau şiruri de numere, în ordine crescătoare sau invers, imagini de obiecte pentru ilustrarea numelor cerute; le siluiau în cercuri, romburi şi le eliberau în neant.În viaţa mea n-am stat atâta timp cu gura căscată la ceva asemenea!
 M-a trezit glasul dăscaliţei ( ce cuvânt dumnezeiesc!): -Strângeţi TABLETELE în rucsăcel!
Mergeţi acasă!

Atunci mi s-a umplut sufletul de luminile curcubeului. Dar eram în alt veac din alt mileniu.
--Strângeţi TĂBLIŢELE  în tăşcuţă! Mergeţi acasă!

Eram şcolarul dintr-a-ntâia, cu opinci din juma'de scroafă, de la care atârnau ţâţele de un deget, spre rânjetul colegilor. Tăşcuţa era un pui de traistă, cu baieră lată de-o palmă, să nu mă roadă la umeri. În ea-- Abecedarul cu " o--i =oi!, o zdreanţă de şters nasul boiereşte (numai în clasă, în rest cu mâneca sumăielului!) şi , minunea-minunilor, tăbliţa! computerul epocii mele, corespondentul tabletei de azi!
Tăbliţa! Spaima noatră zilnică, sabia lui Damocles, nu deasupra capului, ci la şold, în tăşcuţă, gata să se răsfeţe în ţăndări la o buşă sau rostogol pe gheţuş.

Tăbliţa: icoana vânătăilor care ispăşeau păcatele când o făceam cioburi.
 Era un dreptunghi cât o carte deschisă, de culoare neagră, cu  o rama de lemn,  galbenă. Pe o faţă avea liniatură de dictando, pe cealalta--pătrăţele pentru aritmetică.
In starea ei nouă, de un şnur trecut printr-o gaură, atârna un fel de burete, spongios şi un beţigaş ca un creion, din piatră. Aşa arăta caietul nostru la clasa întâi!

Acum ştiu, prea târziu! că era o  foaie prelucrată de ardezie, destul de fragilă, ca sticla, pe care beţigaşul dintr-o rocă mai moale lăsa urme albe, uşor de şters cu buretele agăţat de ramă. Asta la început, până dispărea,când era substituit de scuipat şi de mânecile cămăşoiului aspru de cânepă.

Pe la amiază, a foame, lingeam exerciţiile; aveau gust de humă arsă! Şi lăsam tăbliţa--lună.

 Marile necazuri ne aşteptau, însă,  gârlă: un picior prietenos de coleg, o căzătură, un bolovan aruncat "zău'că n-am vrut!", o făceau duchi. * ( Cum, nu ştiţi ce-s duchii? Covrigari naivi de la târg, vă spun mintenaş!). O tăbliţă nouă costa, taman,o găină, la madam Rifca Ştruloaia, la dugheană.
--Ai să treci la fasole, până dă urzica şi purul!, ameninţa mama, când se rupe nuiaua de fundul meu.
Alt necaz."Plumbul" ( romanii care scriau pe tăbliţe cerate îi spuneau "stil")se rupea, se furlua, se strecura prin găurile tăşcuţei. Soluţia--un cui din gardul şcolii; numai că urma lăsată pe tăbliţă rămânea zgâriată rău şi, de la un timp, greu se mai înţelegea ceva din cele scrise. Alte linii pe cant,  primite, la palmă, răzbunau suferinţa tăbliţei.
Şi eu, în alt veac, din alt mileniu, aveam tabletă. Numai că, din dragoste şi ură, o dezmierdam "tăbliţă"!

* duchi = fragmente din farfurii de porțelan,adunate de copii, pentru un joc,„ numit „de-a duchii”:  de pe o linie zgâriată pe sol, primul  arunca „un duchi”, după care, ceilalți aruncau pe al lor.
 Câștiga „totul” acela care arunca obiectul său cât mai aproapre de primul! Măsuram distanța cu „unități de măsură proprii”: unghia (avantaj- netăiată!), latul palmei,șchioapa ( mare, mică)
 Măsurătorul  era primul aruncător, care-și recupera „etalonul”. Îl schimba proximul câștigător.
Și  așa, toată ziua, la duchi!

În oglindă

De ce nu pot fi mândru că sunt Român?

Mă gândesc la o problemă de logică semantică, dătătoare de noi atitudini.Care atitudini vor fi condamnate, împreună cu „visătorul”, La ardere pe rug, în piata publică.
Nu mai pot rosti: „Sunt mândru că sunt român”! Și nici voi.
Îmi pare rău!
Calitatea de „ român” e un DAT ( lat. „datum”-„dar”, „ceva dat”-care îti vine prin vointa altcuiva. Aici-DESTINUL”). 
A! Poți fi mândru de tine, că onorezi prin ceea CE FACI darul primit.
Așa că poți fi mândru, onorat de România de tot ce-ți pune ea la îndemână.
Poți fi mândru de tine numai dacă faci totul, ca să se consolideze puterea României de a face darul de a fi român în veac! Altcumva, nu se cade să afirmi.
V-ați luminat de ce nu pot fi „mândru că sunt român”?! Și nici VOI?
Să ne uităm în jur! Nu să clamăm.

De ce norvegienii pot fi mândri că sunt Norvegieni?

Păi, pentru că fac ce trebuie ca să merite.
1.S-au uitat ei la țările vecine. Le-au plăcut!
Mai puțin Finlanda!
Aceasta cam avea de toate. Mai ales- lacuri; de să umple Sahara cu apa lor.
Dealuri, Aurore Boreale, Cerc Polar, Moș Crăciun, tundre cu puzderie de reni; să-l ducă pe Moș, cu sania în toate colțurile Lumii.
Si au, mai ales, CEA MAI BUNĂ ȘCOALĂ de pe Mapamond. 
2. S-au suit pe vârf de munte( de care sunt plini!), în sateliți, dar n-au zărit în Finlanda ...mușuroi de piatră, ca să-l poată numi munte.
S-au induioșat de lacrimile plozilor ca lămâile, care se văicăreau la lecții. despre relieful țării lor, că nu pot și ei desena măcar Un munte pe hartă.
3. S-au foit norvegienii, s-au răsfoit și au hotărât să dăruiască lui Mos Crăciun, .de Crăciun, Un munte!!
4. Au masurat vreo 200m la Nord, cam tot atâtica la Est, s-au încotroșnat in blănuri de ren și focă și au purcers să mute, cu spatele, granița, lor,
punctată-gros pe hartă. Ca să elibereze muntele ales.
5. S-au apucat,apoi, să împodobească brazii, stâncile cu ghirlande și beculețe iar în vârful-de munte-dăruit să arboreze un drapel alb, cu cruce albastră.
6. Jur-împrejur or să scrie pe zăpadă, numele noului stăpân de munte:
SUOMI

Disdedimineața deCrăciun, puradeii de lămâie vor desena
pe harta Finlandei, Muntele țării lor.
.................................................................................................
În case de pe margini de fiorduri, Norvegienii vor dormi mândri, obosiți, visând bucuria muntelui dăruit.

(Dacă destinul m-ar azvârlit în mijlocul lor,aș fi fost mândru că sunt norvegian și mândru de mândria lor)

De ziua țării

 Un pribag al spațiilor siderale a bătut la poarta blogului meu căutând o sorbitură de apă neîncepută, ca să-și ostoiască seteA DORULUI DE ȚARĂ!

Nu  mi s-a liniştit vinul , cum nu mi-i liniştită nici România, secată de dezbinări fratricide.

A răscolit drumeţul prin terfeloagele blogului până la urările făcute anul trecut românilor de ziua lor naţională, le-a citit şi s-a dus!

 I-am găsit urma paşilor, în prag şi m-a cuprins ruşinarea că nu m-a găsit de veghe.Mi s-au umezit ochii la amintirea soldatului moţ găsit, cândva, îngenunchiat pentru rugăciune la Crucea Iancului de pe muntele Găina şi s-a prelins o lacrimă când mi-au bubuit, aevea, în urechea inimii, cuvintele copilului care, în miez de noapte, acum aproape o sută de ani, saluta trecătorii care pecetluiseră cu vrerea lor unirea veşnică, la Alba-Iulia:TRĂIASCĂ ROMÂNIA DODOLOAŢĂ!

Şi am recitit textul pictat cu sufletul mai anu'.

Parcă nu s-a schimbat nimic.

Ziceam acolo că "avem o ţară numai una, nici mare, nici frumoasă, nici bogată. Asta ne-a hărăzit-o Dumnezeu! Cine vrea alta să-şi ia traista la drumul pribegiei!"

Anul acesta mi se cuibăreşte în inimă un gând netrebnic: MAI AMEM O ŢARĂ?

Da, ROMÂNIA e veşnică. Îi mai trebuie un popor!

Nu, nu plec de aici; n-am unde. Dar pribegesc prin ţară. Să caut poporul.

Diogene,înţeleptul vechimii, umbla prin mulţime, cu făclia aprinsă în amiază, să caute UN OM!

Dacă aş fi înţelept, în  pribegie, aş căuta oamenii  demni de ROMÂNIA!

Deocamdată, pun la fiert vin nou, roşu, din rănile acestui pământ şi oi aştepta noi pribegi. Şi om sorbi acest sânge şi om plânge. Şi om urla:

SĂ NE TRAIEŞTI,

ŢARĂ!

  E Ziua ROMÂNIEI!  Adică: a mea, a Ta ,a Noastră, a Voastră! Nu a lor! Ei au țara lor. Să vină in ospeție; le dăm vin cu pâine ca la împărtășania fraților; ȚARA--NU!

 Nu mă rușinez să reiau un text de mai anu-veacu, dintotdeauna!

 La Sărbătoarea -Sărbătorilor, pun pe mine cămeșa inflorată cu râurile Țării, sumanul de codru, care geme întunecat  răsuflarea pământului , ițarii, cu alb-griul Mioriței și opincile lui Badea Cârțan , rupte până la Roma, de dorul dacilor de pe Columna Traiana! 

 Am să pun steagul vechi,ferfeniță de la Plevna, Mărășești,Cotu-Donului, Carei!

Am să pun portetul Regelui Ferdinand-Loialul. Si, lângă lance, o poză de țăran desculț-tata, căruia bolșevicii nu i-au pus semn de mormânt sub zidurile Gherlei!

De ce să scriu un text nou?!

La Paști, scriem o noua Evanghelie despre Înviere?!

Acestea de mai sus sunt copiate din Evanghelia Invierii României!

 Cuvintele aste le aștern la picioarele mereu neostenite ale Țării, dar ostenite de zbucium  ale poporului Său!

 În zori , visez să mă deștepte spusele copilului evocat de Blaga. La trecerea mulțimilor care pecetluiseră  mărginile Tării celei Mari, el striga de răsunau văile:

                                TRĂIASCĂ ROMÂNIA DODOLOAȚĂ

  PS. Scriam  anul trecut că ne-ar trebui UN POPOR! Cred că îl regăsim: viguros,demn, neînfricat ! Pe baricadele fiecărei zile care vine. De departe și spre mai departe! 

 Mai sper că drumul ales va fi acela cuvenit valorilor noastre intrinseci și nu utopiilor
vânturate de posedați mincinoși.

Rămân la cafeaua bunicii

Ca să vezi ce noroc de gând avui dis-de-dimineață: despre Cafea și Orient! ( Le ridic rangul, amândurora, prin majuscule, ca semn de statornic respect întru reprezentarea unor coordonate esențiale, care mi-au purtat pașii prin bucuriile vieții din Levant.

  De altfel, sunt tot mai sigur, că  într-o altă existență, am fost / voi fi cafegiu-  Levantului.

Levant

 Spații îngropate în mister în triunghiul marilor civilizații ale Lumii: aici se interferează orgoliul  Bizanțului, care a filtrat adânca înțelepciune a Atenei, cu lenoasa patimă otomană, cu cea a narghilelei și cadânei; cu poemul„cântărilor” pentru frumoasa dintre cedrii Libanului și cu sacrificiul izbăvitor de pe Golgota.

  Între Levant , supus „logicii” paradoxului și Apusul european, stăpânit de gândirea carteziană,  se cască,  de pază, o falie de netrecut. Dacă nu ai un passpartout pe măsură, cafeaua.

În Levant, am intrat, cu Panait Istrati, vagabondul pescuitor de bureți pe Mediterana si am rămas pe tărâmul viselor acelor ținuturi, fermecat de nopțile  Seherezadei. 

ajutat de cafea.

Dar nările invadate de aroma cafelei mi-au umplut plămânii încă de la prima respirație,  pe când moașele satului vegheau, cu felegene de cafea în mâini, intrarea mea în lume. Ca adevărate ursitoare ce se credeau.

Mi se povestea că, din  aburii cafelei, le-a trezit țipătul meu țâfnos. Și am rămas, până azi, cu țâfna domolită numai cu cafea. Neagră, amară, la ibric de aramă! Si pe spuza cu jar din vatră.

Maestra de ceremonii a comunității mele era bunică-mea, chemată mai ieri de Sânchetru, la Rai, în spate cu peste suta de ani.

O păsuise așa de mult ca să deprindă toate tainele cafelei și să i le aducă lui, sfântului de veghe  acolo, Sus.

 Să vedeți! Când pofteau bunica și invitații ei a cafea, gazda scotea din niște ocnițe două tășuiețe, țesute în patru ițe din  bumbac.

 In una avea cafea, zăvorâtă într-o cutie de tinichea, cu literele aurite în cuvântul „halva”.

În cealaltă - mai dragă mie - bucăți de zahar.

   Ne fugărea la joacă, să ronțăim cuburi dulci și începea ceremonialul, veșnic același:

-  lua un pumn de boabe verzi-oliv, le prefira printre degete, dând drumul numai acelora mai rotofeie; numărate!

-  cele alese erau turnate într-un fel de tigaie-morișcă, pusă pe jar, învârtite vârtos, până ce slobozeau arome, să umple și deal și vale!

-  în ibricul roșiatic, turna cu măsură de șpițer, apă proaspătă (aduceam eu cofăielul pentru două felii de zahăr!) și  lingurițe- cuvenite cu cafea  atunci râșnită;

-  în jar (mereu din lemn de prun) făcea cărare, ca Moise prin Mare, râdea bunicul; pe cenușa fierbinte ibricul începea a bolborosi minciuni și buna îl domolea cu vorbe neînțelese și-l rotea în fel și chip. Astăzi sunt sigur că erau descântece iscusite și regret că le-am pierdut!

   Felegeanul, ceșcuță de porțelan, fără torți, primea întâi caimacul, cu semnul crucii, apoi, firicelul maroniu de cafea făcea plinul.

Cei fericiți primeau cafeauă cu „săru' mâna, nașă, fină, mamă, cumătră”-sau ce se mai întâmpla pe acolo.

În vremea „cicorii, năutului, mixturilor dubioase, bunică mea n-a mai pus gură pe așa cafea”-

A mai prins ceva ani după '90.

Numai că nu mai putea împlini ea ceremonialul complet de preparare a cafelei și scotea sufletul din cele nurori, care niciodată nu reușeau cafeaua ei. Ba, erau amatoare de ness, pe care buna n-o suporta, blestemând de mai-mai să crape ceștile cu„cafeaua lu' dracu'!”

Azi bunică-mea e în slujba lui Sânchetru și ce n-aș da să să mai sorb o picătură din patima grea a cafelei negre pe jar! 

   Notă: Textul a trecut prin avataruri numeroase și a ieșit din ele bine jumulit! Mea culpa!

Epilarea lui Tarzan

Nu înțeleg de ce s-ar epila bărbații?!
Doar scrie la Carte  că omul, Adam, e făcut de creator, „după chipul și asemănarea Lui”. 
Așadar, orice știrbire a integrității este blasfemie, păcat negru. În plus, părul,  oriunde s-ar afla pe un bărbat, este mare semn de...bărbăție. 

 Ia priviți la mândrețea mea de bucovinean, cu care împart holerca din prunele de sub Rarău, scăpate de gâtlejul urșilor!

Ce să zmulgem, ...fără păcat, din părul originar?? E chipul biblic, adică acela Dorit de Creator!

Și-apoi să vă mai spun una, de la obraz. 
Am să evoc  o întâmplare cu o epilare masculină, cam grotescă, din adolescență. Eram o ceată: unul genial ( nu eu!) alții deștepți (aici meargă și numele meu!), unul, doar  cu reziduuri de materie cenușie: Ursu, mai târziu, după lecturi, Tarzan.
 Avea pectoralii, bicepșii cât harbujii, de crăpau tricourile XXL numai la tremurul lor.
 Ar fi leșinat orice fată, numai privindu-i.
Dar era... un„ dar”: avea un păr dezgustător pe piept de fugeau mândrele îngrozite. 
 Noi, ceilalți, jubilam, că scăpam de o concurență  pierzătoare.
Dar tot aveam și noi milă și, după scaldă prin heleștee, răspundeam rugăminții lui de a smulge câte o postată din blană.
 Fără folos!
Genialul, într-o zi, o ia pe departe și spune că ar fi auzit sau văzut- incertă informația, cum că unul, cu asemena blană, s-ar fi răcorit de ea. 
Aflăm si discutăm procedeul și după oarece încontreli, votăm unanim să-l aplicăm și lui Tarzan, care se și vedea, fericit, cu o coadă de admiratoare după el.
În zi de vară, la dos de ochi străini începem riguros: îl stropim pe piept, bine, cu spirt de ăla pe care îl foloseam la rasul tuleielor; pregătim o găleată de apă pentru urgențe; si cu o brichetă cineva mai curajos a dat foc blănii.
O flacără albastră, un muget de taur, Tarzan scurmând țărâna, găleata răsturnată și noi ca iepurii, în toate zările.

Mușchiulosul nostru a zăcut vreo trei zile sub alifii, a dat o piele jos și, ajutat de tatăl unuia dintre noi, s-a mutat la alt liceu cu exigențe mai mici la neuroni.

Era/este fericit la un mare circ din Europa, unde își are trupă formată și instruită de el și se pare că este cel mai „ajuns” din gașcă. 

 Pentru că nu șțiu taina furiei cu care își jumulesc Oamele firele de păr ( ieșite oriunde, în afara scăfârliei ), scociorăsc la Carte.
 Și aflu din
 „Eva”,
 de Blaga


Când şarpele intinse Evei mărul, îi vorbi
c-un glas ce răsună
de printre frunze ca un clopot de argint.
Dar s-a întâmplat că-i mai şopti apoi
şi ceva la ureche
încet, nespus de încet,
ceva ce nu se spune în scripturi.

Nici Dumnezeu n-a auzit ce i-a şoptit anume
cu toate că asculta şi el.
Şi Eva n-a voit să-i spuna nici lui Adam.
De-atunci femeia ascunde sub pleoape o taină
şi-şi miscă geana parca-ar zice
că ea ştie ceva,
ce noi nu ştim,
ce nimenea nu ştie.

Cred că i-a spus că e bine să se epileze. Știa el de ce!

Minunea pletelor Evei

E totdeauna o plăcere să afli noutăți și să scrii despre efortul de cercetare științifică,  despre gama produselor, acuratețea demersului comercial și despre încrederea de care se bucură, în lume, marca„Farmec”. 
   Rare sunt și cazurile în care marca se asociază, automat, produselor pe care nu le pui la îndoială,și cărora le simți, necondiționat, nevoia.
„Farmec”, alintat „doctorul  personal al părului tău” ilustrează perfect, teza de mai sus și îmi face o mare onoare ca să brodez câteva gânduri despre noutățile lansate pe piață. Cum ar fi -  noua sa gamă-- GEROVITAL TRATAMENT EXPERT.
Nu mai puțin de 22 de produse, grupate în 8 sub-game formează o imaginară și invincibilă oștire care apără sănătatea și delicatețea firului de păr, face zid  în fața agresiunii poluării, a vopselelor, arsurilor la coafare, ajutându-l să se regenereze. Sunt produse românești de calitate, multe din extracte de plante și minerale, care asigură continuitatea și profesionalismul colectivelor de adevărați alchimiști români, dornici să descopere piatra misterioasă care dă/ redă seducția părului, mai ales, al femininelor.

Cât despre bărbați, dimensiunile interesului pentru podoaba capilară variază de la indiferență (mai alesa a celor mai copți ), până la grija quasimaladivă  pentru „freze-plete”a puștanilor.

  Ce bine pentru mine că sunt chel-ou!
Fericit, rezum grijile la igiena standard, neignorând calitatea „Farmec” a produselor uzitate.
Și trec nepăsător pe lângă Dalila, cea cu gând vrăjmaș, incriminat biblic:
       „Biblia ne povestește de Samson, cum că muierea,
        Când dormea, tăindu-i părul, i-a luat toată puterea!”
Sigur, orice noroc  costă.
Pentru chelie, plătesc tribut comentariilor asupra locului de unde a început calviția : frunte  vs. creștet și conotațiilor sexuale conexe; pe care nu mă lasă obrazul să le tastez. 

  Ei, altfel stau lucrurile cu  femeile...
Pletele lor sunt blazon, orgoliu, obiect de adorație. Si, până la urmă un feromon vizual-tactil de atracție abisală. Pentru bărbați! ( Scuzată fie-mi  aproximația!)

Afrodita 

  Și eu am fost victima seducției  lui,  prin adolescență, când vibram, în rezonanță cu buclele blonde, de Cosânzeană, din dragoste pentru  purtătoarea lor și împins la curaj de modelul meu masculin, autorul „ Dorinței”:
                                                      Fruntea albă-n părul galben
                                                     Pe-al meu braț încet s-o culci, 
                                                     Lăsând pradă gurii mele
                                                     Ale tale buze dulci!

Ileana Cosânzeana

Logica acelei vârste era ilogica, ignorând cu încăpăținare că strofa punea sub semnul absurdului  contorsiunea iubitei care își  dăruia harul sărutului.
Totul era prea frumos ca să spulber imaginea de dragul speculației abstracte, carteziene.
 Am evoluat, apoi, spre Afrodita ridicată din spuma mării, vrăjit de șerpuirea pletelor de aur.
 Pân' ce  o întâmplare m-a pus la grea încercare: o fată cu adâncul nopții în bucle,  mi-a dat să-i citesc poemul regelui Solomon, închinat misterioasei Sulamita.
Așa am înțeles meandrele vrăjii pletelor feminine în destinul meu chelios! Și am mai înțeles că Dumnezeu i-a pus Evei mâna în cap, împodobind-o cu plete bogate și gânduri ascunse șotielnic, sub ele.
 Și i-a mai hotărât să aibă grijă mare, și să-și  păstreze frumoase cosițele.

 Pentru asta istoria a creat laboratoare, precum admirabilul ”Farmec”; să vegheze la sănătatea   și farmecul misterios al  podoabei capilare a Evelor.
Că nu este alta mai de laudă avuție a femeii, întru sucitul gâtului, de departe, decât părul!
De aici apelul firesc spre bărbați: Nu uitați ce profund  apreciat poate fi gestul vostru, când,  pe lângă o floare, strecurați între cadouri  noile produse -„Farmec”. 
Aș începe recomandarea cu acelea destinate refacerii părului ( anticădere, regenerare), sau produsele de întreținere și sporire a frumuseții lui.

Dăruiți GEROVITAL TRATAMENT EXPERT  PRO COLOR! 
El răspunde nevoii de protecție prin:
- șamponul de protecție pentru păr vopsit,
- masca pentru păr vopsit.
Au un efect minunat: sporesc elasticitatea firului, intensitatea culorii, elimină efectele degradării părului, cauzate de vopsirile dese.


La fel de util este și șamponul regenerant din aceeași gamă -  GEROVITAL TRATAMENT EXPERT, care prin keratina hidrolizantă, reface stratul de keratina a firului, degradată, făcând părul mai elastic și rezistent la intemperii și agenți chimici.   

Și cu grijă, cu  dragoste veți trăi fericiți, pomenindu-vă înaintașii--Făt Frumos și a lui Ileană Cosânzeană, din veșnica Poveste!

Consemnată de mine pentru SuperBlog!
                                  08.10.2015, ora 22:41

În rolul telalului modern

Nu fac un dicționar de termeni comerciali. Nici cine știe ce eseuri despre comersanții ambulanți din trecut.
Deși,guralivi precum papagalii, șoltici și amețitor de șireți cu cei slabi de înger,dădeau culoarea bucuriei pe ulițele satelor, adunând în juru-le copiii curioși, cu gura plină de salivă după halviță, acadele, căiuți colorați din turtă dulce. Cu un leu din cei cu bortă în mijloc, deveneai maimarele hoardei de puradei, care cădeau și în genunchi numai să le scapi și lor o fărâmă din bunătăți.
Veneau la rând fetele de joc .
Scăpau gologanii pe sulemeneli de obraz, de buze și sprâncene; mărgele și hurmuz, oglinjoare, tinichele de prins cocul, șuvițele rebele și câte un dram de odicolon, de picurat pe pielea de pe
gât și ,mai ales între țâte, pentru înnebunit flăcăii.
Gospodinele cercetau după ace, cipie de ațe colorate, tămâie. Bărbații -brice,lacăte...
Toți, la rând,„ cum li-s anii, cum li-i rangul...”
Scenariștii, actorii și regizorii spectacolului care fericea cătunul, erau COROPCARUL și TELALUL

Lumea vechilor negustori dintre care, mai drag mi-i  coropcarul, evocat mai sus, e așa de colorată, încât e gelos și curcubeul pe culorile ei fascinante. Dacă înșir  numele uzitate prin târgurile noastre, nu surprind decât o palidă mostră de inventivitate a limbii române, în materie: samsarlâcari (samsari), tolbași, boccengii, marchitani, mărunțișari, marfagii, cutieri. 

Și câte alte sute or mai fi , dar nu-mi ajung la îndemână!

Și-l uitasem tocmai pe acela uns cu toate irurile meseriei TELALUL!

Vindea orice și pe oricine: „ și pe mă-sa și pe tac'su!”, cum îl înjura bunicul meu.

Incepea cu haine vechi, zdrențe; apoi avansa, lacom, la țoale noi, de sărbătoare, de petrecere, de ieșit în lume.

Ajungând expert, era angajat de negustori să le laude marfa prin iarmaroace, crescându-le, uluitor, deverul!

Pe seama telalului, am găsit o o apreciere transferată în lumea politicienilor de altădată:

„Partidele arată tuturor toate zdrențele politice, cum telalul își vinde zdrențele păduchioase, 

calicimii!”

 ( Ce noroc că azi nu-i tot așa!)

Îmi aleg ca teză pentru înscrierea  la Superconcursul de toamnă- 2015- organizat de

SUPERBLOG, un proverb despre telali:

„TELALUL strigă lauda și NEGUSTORUL vinde marfa lăudată!

Asta mi-i misia de-a lungul lunii octombrie!