În lungul zării

De când mă ştiu, şi-i de mult!,mă regăsesc într-o ipostază existenţial-ciudată; pun mâna streşină la ochi şi mătur, nesătul, zarea. Şi tot aştept! Nu-i glumă.
Poate o doagă a căpăţânii are o scurgere; poate îmi caut umbra (fascinant motivul omului care şi-a pierdut umbra; nu-i prea accesibil unui ţărănoi ca mine, dar treacă); poate dorul de dialog îşi caută interlocutorii. Mai mult ca sigur, ultima ipoteză merită acceptată.
Dar nu-i exclusă nici o genă şturlubatică a nemului meu.
Să explic. La marginea satului era, şi este încă, un stejar multisecular. De care s-a agăţat corabia lui Noe, ca să afle că-i gata cu potopul.
Aici mi-a venit toată nemurimea să înveţe spaţiul. Stră-străbuna şi-a făcut din lacrimi cărare, ca să i se întoarcă soţul, la ’77 de pe la Plevna; bunică-mea urmărea pe „şleahul tătarilor” umbra bunicului care era prizonier la italieni prin ‘919.Tot aici scrutam zarea ca să ghicesc căruţa părinţilor, la întoarcerea de la iarmaroc. Şi-mi înghiţeam saliva de dorul pâinii albe şi al halvalei. Mai trist, de aici mi-am condus cu ochii tatăl care, însoţit de doi jăndari, s-a mistuit parcă în ceruri, ca să nu-l mai revăd niciodată.
M-am trezit astăzi, rezemat de stejarul scorburos, căutând umbra vechilor corăbii în care am tot încărcat visările.

Sună poate liric, poate fals. Sejarul este. La locul lui!