Bisericuţele de lemn din Bucovina

Lehămisit de râşniţa câlţoasă a comentariilor despre urşi „turbaţi” (s-o credeţi voi, e pretextul ecologic al stârpirii lor, spre liniştea electorală!), despre urşi vânaţi cu „gonaci”tâmpiţi, care se lasă sfârtecaţi de fiarele muribunde, de urşi prinşi în laţ de prăduitori şi care, în legitimă apărare ,îsi sfâşie chinuitorii, despre Marele Urs-OLTCHIM, care joacă pe jăratic la proaspăta bâlbâială a circarului OTV, despre…
Azi m-a pălit gândul protecţiei contra prostiilor politicii. Ştiu că nu pot deveni imun, dar, măcar duminica- olecuţă!
Aşa că, am luat la şoricărit internetul pe probleme „civile”, descoperind că o fată dragă, care moţaie de mult pe lista mea de adrese –mail,  cu fereastra rotundă luminată.
Nefiind oră potrivită, am lăsat-o în pace, dar i-am răscolit ultimele articole. Că e jurnalistă la o publicaţie serioasă, de dat păcătoşii pe brazdă, LUMINA.
Nu că-s bântuit de gândurile îndreptării, dar m-a furat lectura şi , mai ales, visarea (cumplit meşteşug de dileală!)
Am călcat, cu capul plecat, şi de smerenie şi de teama pragului de sus, prin bisericuţe de lemn din Bucovina, graţie priceperii la reportaj a micuţei (ca vârstă!) mele prietene. Şi cu ce folos!
Multe dintre aceste modeste aşezări întru rugă îmi erau cunoscute, altele- nu; câteva, legate adânc de sufletul meu, încă din tinereţe.
Dacă mi-i gâtul uşor înţepenit , sunt de vină turlele de la marile catedrale ale Apusului; dacă mi-i capul uşor plecat e de la intrările sfielnice în bisericile de lemn, din voiajele cucernice ale Otiliei Bălinişteanu,( v. în „Lumina”).
Unde îl găseşti mai uşor pe Dumnezeu?
Oriunde: în tine şi în jurul tău. Şi-n Catedrala uluitoare , şi-n Bisericuţa minusculă din lemn.(Panteismul o fi păcatul meu grav,Otilia? Întreabă şi tu pe la vreun taică-popă luminat , printre care te învârţi!?)
Ultima este lucrată simplu, din bardă, cu lodbele îmbinate în coadă de rândunică; precum casele ţăranilor de la munte. Nici nu se putea altfel! Nici nu cred că în satele prin care Dumnezeu, ca un ţăran bătrân, urmat de Sân Chetru, îşi vede supuşii, ar putea poposi într-o catedrală ca aceea din Koln, sau Chartes. Cum să-şi încălzească oasele batrâne decât pe un cuptioraş, sau pe-o laviţa de lângă plită, adică într-o bisericuţă de lemn? Iartă-mi, Otilia, blasfemia, dar tu m-ai băgat în păcat!
Bisericile de lemn „numărate” prin sate de juna noastră sunt ctitorite de voievozi ( cea de la Volovăţ este a legendarului Dragoş ,de pe la 1346 şi a fost mutată la Putna , la 1468, din porunca lui Stefan cel Mare, pentru a o feri din calea turcilor, dar şi pentru a fi loc de închinăciune monahilor de la mânastirea cea mare, în construcţie! Iar cea din Rădăşeni a fost poruncită de Ştefan Tomşa, drept mulţumită sătenilor care l-au protejat la primejdie.
Altele s-au ridicat din voinţa unor ierarhi (la Soloneţ, pe la 1781-episcopul de Rădăuti, Dositeiu, dă răspundere boierului Grebecea să ridice aşezământ Domnului.
Multe dintre aceste ctitorii aparţin răzeşilor. De mare mirare este istoria misterioasă a „bisericuţelor călătoare”.Unele comunităţi, crescând şi devenind mai înstărite, îsi ridicau biserici mari, de piatră şi dădeau, „de sufletul ctitorilor” bisericile minuscule , de lemn.Le primeau mai ales satele de” liuzi” (oameni săraci, care plateau bir mânăstirilor, ca să aibă voie de a lucra pămîntul acestora din urmă).Mă simt legat de bisericuţele de lemn, cel puţin din două motive: în hat cu casa părintească se stingea un asemenea aşezământ, care a fost locul misterios al ascunzişurilor copilăriei mele. Mama s-a ascuns şi ea o vară întreagă în podul acestei biserici a cimitirului, ca să n-o aresteze pentru răzmeriţa a cării capetenie a fost în 1948. Au găbuit-o toamna şi-a ajuns la Mislea, în celulă cu soţia Mareşalului Antonescu, cum am mai scris.
Al doilea motiv este legat de bisericuţa de lemn din satul bogătanilor în mere şi bani, Rădăşeni. Aici,  într-o  ploioasă  toamnă, în ctitoria lui Tomşa-Vodă, m-am cununat,noaptea,  în mare şi respectată taină. (Ca să nu fiu exmatriculut de le facultate. Şi pentru că naşul de cununie, ofiţer şi profesor, trăia, de ani multi,  acasă, ascuns într-o cameră zidită, în secret; nu putea ieşi decât noaptea din ascunzătoare.Acolo a şi murit. L-au îngropat tot noaptea, într-un loc secret din grădina bisericuţei. Am aflat de la primarul comunei şi din articolul Otiliei că această ctitorie a fost repusă în valoare cu maiestrie şi dragoste. Cu grija parohului C. Rotar!