IN MEMORIAM: Mareşalul şi Soldatul

Bunicul meu a avut doi feciori zdraveni:unul "cărturar", altul "gospodar". (Ghilimelele citiţi-le cum vă taie capul ).Unchiul, mos Costică, a cam ocolit şcoala, a făcut stricăciuni printre codanele satului, dar i-a placut şi armata. Numai masuratul furios cu jordia,câtu-mi era de lung, l-a oprit să nu rămână reangajat în militărie. În concentrare fiind, l-a ajuns ordinul cu trecerea Prutului.
Doar cu câteva zile înainte, revenise la regiment de la o instruire cu ofiţeri nemti
şi afişa "cocoş" titlul de şnaipăr, adică ţintaş de elită. (Engl.sniper!) A şi păşit pe malul stâng al Prutului printre primii soldaţi români!
Numele lui a apărut în doua Ordine de Zi ale regimentului său, în momente şi împrejurări semnificative.
* Ajunşi pe mal basarabean,s-au trezit sub gloanţe vrăjmaşe.S-au adăpostit în teren, iar comandanţii au prins să caute soluţii. Aşa au descoperit sursa necazului- o mitralieră cocoţata într-o clopotniţa, la câteva sute de metri.Căpitanul l-a chemat pe proaspătul instruit ochitor şi i-a zis:- Pândeşte, zăreşte şi ocheşte.Dacă-l opreşti, îţi dau, când se va putea, permisie acasă!
L-a pândit, l-a văzut şi l-a oprit cu un singur glonte.
A doborât primul inamic din războiul cu sute de mii de morţi, în primele minute ale trecerii râului. Meritele i-au fost cinstite cum se cuvine şi faima i s-a dus pe tot frontul.
*Scapat din tragica incercuire de pe Don, regimentul unchiului se replia pe un teren ostil, căutând să restabilească legăturile cu celelalte unităti româneşti. Presiunea sovietică era imensă.Comandantul aplica o retragere productivă, cu pierderi provocate continuu urmăritorilor.
Moş Costică era tragator la mitralieră şi a primit ordin să ocupe un promontoriu şi să încetinească urmărirea furibundă." Cât poţi, Costică. Dacă vezi că-i pericol, te retragi cu servanţii", i-a ordonat maiorul(fostul căpitan!).
Pe urmele celor retraşi a început potopul. Valuri-valuri de atacatori, de cei cu căciuli de astrahan, cu cruce pe fund, cazaci beţi, mă lămurea moşul , intrau în focul mitralierei,seceraţi de plumbi,şi tot înnoiţi.
Mereu se înlocuiau ţevile mitralierei, înroşite de atâta foc. Au fost răpuşi şi servanţii, dar mitraliorul a trimis mereu potopul de gloante, parcă în transă. Înt-un târziu n-a mai avut pe nimeni în faţă.
A căzut de somn, atunci, cu capul pe trupul unui camarad.
Aşa l-au găsit; plin de sângele alor lui, cu degetele arse şi complet surd.
Regimentul se retrăsese mai mulţi kilometri şi, observând comandanţii că nu-i mai urmăreşte nimeni, au trimis iscoade ,care au găsit cuibul de mitralieră.
-Era ceva de groază, dom’maior, mormane de ruşi morţi, doi sevanţi morţi şi ei, iar Costică, sforăia, de s-auzea la Moscova, povesteau, cuprinşi de veselie românii.
Ordin de Zi, Virtutea Militară, bucurie la refacerea frontului, câteva zile acasă şi iar război!
S-a întors moş Costică cu trupul plin de schije de brand. Nu i le-a mai scos nimeni. (Să mă duceţi la fier vechi, glumea el , la chef). Apoi a fost trecut la chiaburi, îi căutau mereu Virtutea Militară, ascunsă sub streaşina de şindrilă. S-a bucurat mult când i s-a întors ocina părintească şi s-a dus mai an’ să-şi întâlnească şi duşmanii morţi şi camarazii fără cruci la căpătâi, de prin stepe.

Ciripici amare

DE DEMULT

Români, vă ordon! Treceţi Prutul!

CÂNTECE DIN COPILĂRIE

Asăzi, douş'două iunie,
A-nceput războiul lumii!

As'noapte la Prut
Războiul a-ceput;
Românii trec dincolo iară;
Să ia înapoi, prin spadă şi scut
Pământul pierdut odinioară!


DE MAI IERI
N-am crezut că voi vedea ceva mai dezgustăror pentru poporul ăsta,al meu(că altul nu am!):în două localităţi, (parcă Jilava şi Măgurele) primarii, câstigători ai scrutinului abia-trecut, au fost aduşi în cătuşe, la Primărie, să depună juramântul.
După solemnitate, au fost din nou puşi în fiare şi duşi cu duba la puscărie.
Gândiţi-vă,oameni buni, cum au sunat legămintele din jurământ în gura lor!?

Mai încolo, câteva sute de români,chiar de-ai noştri, aduceau omagii unui puscăriaş, tot de-al nostru, care jucase un rol comic, cu un pistol şi un gât, într-o dramoletă cu suspans.

ROMÂNI,vă ordon să redeveniţi normali!

Mai există viaţă...

Graba lui Ponta

Am zis , mai jos, că , dacă m-aş pricopsi cu funcţia lui Ponta, aş fugi pe ruptele. Să motivez: fructul guvernării nu dase, încă, în pârg; căzuse, e drept, dar strepezea dinţii. Prea acru!
De ce căzuse? Scuturat prea tare şi prea de mulţi, strânşi la pomana puterii:
1.S-a recurs la o violentă racolare: până atunci, fugarii (pnl şi psd-pdl ) erau anatemizaţi, cu mânie”proletară”. Acu, în sens opus,(pdlusl ) deveneau eroi, salvatori ai poporului asuprit!
Aşa s-a stimulat căderea guvernului.
2.Câteva televiziuni, cu obiective -căderea guvernului şi a preşedintelui-au trecut la foc masiv pe mp.
3.Trupe antrenate la diversiune (pensionari militari şi miliţieni )au pus de o mămăligă exploxivă- revoltele de la Universitate. Comandanţi şefi erau coloneii Pricină şi Dogaru care au organizat schimburile, materialul de propagandă, gradul de violenţă etc.
Preţul era revenirea la pensiile mari ale militarilor, promovarea sindicatului rezerviştilor drept pionul de bază în consultarea lui Ponta cu pensionarii, locuri eligibile în parlament.
Pentru că n-au primit plata, rzv. militari, trec acum la ameninţări!
Sunt numai câţiva factori care au dus la căderea lui Ungureanu, dar nu şi explicaţia „fugii” mele de prezumptiva guvernare.
Nu era încă momentul potrivit. Trebuia lăsată guvernarea Ungureanu să fiarbă în sucul nemulţumirii generalizate, până la alegerile parlamentare, când „para mălăiaţă” era maturată.

Cel mai înverşunat opozant al unui guvern Ponta, pe 6-7 luni, a fost Iliescu; nu poate fi acuzat de nepricepere, ştia el ceva.
Nerăbdarea lui Ponta, încurajată, tacit de Nastase, căruia i se strângea funia la par în procesul" trofeului calităţii", l-a adus la guvernare.
Adăugati neliniştea lui Crin, rămas fără coledzi şi care voia declanşarea acţiunii de suspendare a lui Băsescu, + apropierea răzbunării lui Felix şi aveţi cheile problemei!
Numai că, de aici, începe greul. Promisiunile devin scadente,lăcomia ciolanului naşte grabă. Şi încep bâlbâielile, greşelile, care se contabilizează de alegători.
Am îndoieli că aş fi procedat ca Ponta! De aceea am refuzat peştisorul de aur.

Mai există viaţă...

Săritura peste cal
Dacă aş prinde peştişorul de aur... care s-ar oferi, după tipic, să mă "facă ceva", să zicem prim-ministrul ţării,i-aş da drumul în apă, izbindu-l puţin de valuri, pentru răul dorit, şi aş lua-o la sănătoasa, cât mai departe de râu.
Am să explic altă dată de ce. Acum, urmăresc, viclean, eu!, cum dă în străchini Ponta.
Constat ca este „setat” pe câteva fixuri:
• 1. epurarea lui Băsescu . Nimic rău, dacă nu ar porni de la interese chiar meschine; Felix s-a juruit să-l descocoţeze de la Cotroceni, iar Crin salivează, abundent, de pohte. Metoda înlăturării marinarului nu-i deloc uşoară. Chiar imposibilă. Dacă CCR nu constată încălcarea gravă a Constituţiei, respinge Hotărârea Parlamentului. Şi gata!
Contra-acţiunea se mută pe modificarea Legii de funcţionare a Curţii; să nu mai aibă dreptul să verifice constituţionalitatea legilor! Cutia Pandorei- deschisă!
• 2. mutarea Institutului Cultural Român din subordinea preşedinţiei în aceea a senatului. Ţinta- eliminarea lui Patapievici din fruntea instituţiei.
• 3.schimbarea membrilor unei comisii care, astăzi, trebuia să-l cheme pe Mang la spovedanie pentru plagiat. Au fost înlocuiţi, fără vreo motivare, cu alţii, obedienţi. Aici a folosit mâna ministrului- sindicalist Pop.
• 4. punerea Parlamentului într-o postură ridicolă: declaraţia de trimitere a lui Ponta, la UE.

Şi, în tot acest răstimp, ţărişoara speră!

Poşta redacţiei

Am primit de la un cititor, singurul, un amplu mail. Din doua părţi: o scrisoare scurtă şi o pozie lungă.
Prima chiar bună!, cu delicateţuri.
Dar, roşind de plăcere, la scrisoare, ne vom preocupa de poezie; „că nu e om să nu fi scris o poezie”…
Şi ce constatăm? Că e lungă, că e de amor, anacronică atât prin conţinut, cât şi prin formă.
Suferinţa dv. pe motivul absenţei iubitei este plânsă în strofe grupate pe cele patru anotimpuri, aparte, ceea ce nu se mai practică azi. Un sms era îndestulător chiar şi pentru o operă genială!
Anacronică prin conţinut: numai oh-uri şi ah-uri. Nu se mai poartă. Un poet tânăr îşi goleşte sufletul într-un distih, ba, chiar, a reînviat poemul într-un vers, ca la Ion Vinea,pe la 1935.
Aşteptăm şi poemul într-o silabă, socotit revelaţia sec 21.
Anacronic în formă: imaginea cultivată de dv. este pletoric - barocă; metafora-excesiv vegetală contravine normelor legale , ecologice. Chiar şi în folclor nu se mai abuzează de motivul, altădată obsesiv, „frunză verde”. Cea mai îndrăgita doină de dor contemporană este o manea şi are un singur vers, repetat ca refren de 4 ori. El substituie „ frunză verde” cu un termen ecologic, aprobat şi de Academie, „fân" Versul este: „Hai, fa-fân! Tra-la-la…”(Bis! şi iar Bis!)
Pentru stil, vocabular, ortografie, vă recomandăm să vă deschideţi un cont pe Facebook, să studiaţi exprimarea tineretului şi s-o adoptaţi, cu încredere. Ca încurajare - bonus pentru primul client, reproducem o mică parte din epopeea elegiacă despre anotimpurile pierdute din cauza iubitei.
Sperăm să nu declanşăm, prin asta, o revolta a cititorilor împotriva blogului nostru.

Primăvară pierdută

Valsează curcubeul de raze prin fire
De iarbă nouă,
Pe unde o altă iarbă ţi-a sărutat glezna subţire,
Vibrând, sub fiorul de rouă.
101 nuanţe în verde din ulmii cuminţi
Aşteaptă să fie numărate :
Numai tu te lăudai că le numeri pe toate!
Eu...până la 10 ; cu buzele fierbinţi,
Nesărutate.
Chiar şi salcâmii, nebuni de-atâta floare.
Aşteaptă să-ţi pună cunună.
Pleoapele-s, parcă, petale de lună.
………………………………………………………

Mai exisă viaţă după...Boc?

Am dormit rău! Printre frânturi de comentarii docte ale iniţiaţilor întru politichie, care îmi hurducau echilibrul, când glasul catifelat al măiestrei mele, Madama Ţăţoiu, mă toropea a somn, cele scorţoase ale de-alde Ciuvică, Niels Schmeker,Cristoiu mă rearuncau în contingent.
În asemenea pendulări, am visat o întrebare existenţială gravă: MAI EXISTĂ VIAŢĂ DUPĂ…BOC?
Am visat şi răspunsul: DA! ŞI ÎNCĂ CE VIAŢĂ!
Sub aceste auspicii, îmi aştern, în trezie , câteva nimicuri:
I. OPTIMISM
Luni, în piaţă. Lume de lume, vârtej de opinii. M-a încântat un dialog între doi grădinari-vânzatori, din Vorona-Mare; gospodari vrednici, cunoscuţi mie şi prieteni, în timpul liber.
Stăteau la tarabe opuse şi rumegau ideologii de aceeaşi poziţie.
Unul, vesel, nevoie mare, căta sămânţă de vorbă; celălalt, apăsat de necaz, nu se mai putu abţine:
- Ce-i, bre , atâta veselie pe tine?! Ţi-a fătat vaca?
- !!! ( Pieptul umflat, capul sus, suveran, deasupra tuturor !)
- Lasă, cumetre, că, la toamnă, îţi moare viţelul!

II. CLIENT BINE SERVIT
Nea Toma, pensionar militar cu pensie doldora, n-are linişte. De aceea, de cu zori e pe câmpul de luptă. Pe unde picură ceva, recunoaşte el. Mai ales prin politică, frecventează câstigători siguri, ca bun strateg de bătălii ce este.
Ca să ajute victoria, împarte afişe, fluturaşi,programe cu promisiuni şi, mai ales, smulge asigurări de vot. Pe doamna Matei a lămurit-o un ceas, cât de odioşi sunt foştii guvernanţi. I-a făcut şi proba: un afiş, în care o inimă mare, sigla de vot a duşmanilor, era străpunsă de texte cu crimele lor grave contra poporului. Multe! Îi lasă şi afişul, să-l studieze cucoana.
Şi l-a studiat!
Luni dimineaţă, îl caută pe activist să-i spună cum s-a răzbunat, la vot, pe inamicul ţării:
-Am votat cum mi-ai zis: pe toate buletinele, unde am văzut o inimă, am apăsat ştampila! Să se sature!

Hotărâre

Declar că, nesilit de nimeni, recunosc: tot ce voi posta, un timp, va fi PLAGIAT. Fără glumă! Hotărârea vine după citirea ordinului ministrului de pe scaunul lui Spiru Haret, de a schimba precipitat Consiliul Naţional de Etică, adică instituţia care trebuia să hotărască,curând, asupra adevărului despre fostul ministru Mang; hoţ sau nu?!
Cine sunt nou-numiţii, bănuiţi ceva. Doar despre Paul Dobrescu spun că a fost unul dintre cei mai înverşunaţi spălători de creiere, de la „Era socialistă”.
Pe 15 iunie era convocat în faţa consiliului, sub acuzaţia de PLAGIAT, I. Mang!
Voi comenta, nu azi, năstruşnicele măsuri luate de interimatul sindicalist, Pop şi motivaţia lor, reală.
Mă simt umil faţă de eventuali vizitatori, pe acest blog. Vor descoperi în mine un plagiator, fără ruşine. CNE îl veghează!

În locul votului

Sărmăluţe cu urdă


La ceas târziu de sâmbătă, înainte de fericitul eveniment şi , ca stimulent, pentru băgarea votului unde trebuie, îl înfrunt pe prea fericitul Bogoslov* cu o reţetă proprie: sărmăluţe cu urdă. Staţi cuminţi; nu e ce credeţi că”fumaţi “ de-o viaţă. Nu!
Ingrediente:
• Jumate de chil de urdă dulce. Dulce, am zis.
• 3 linguri pline cu orez fiert “al dente” ( slugăriţi o lună, o matroană simandicoasă din Italia, dacă nu ştiţi ce înseamnă!).
• Două cepe noi, potrivite.
• Piper, puţună scorţişoară (cât se pişă un cărăbuş).
• Două ouă, cu gălbenuş chiar galbăn, (de preferat ale lui Nastaze).
• Un hribuleţ cât un ou. Musai!
• O lingură de mărar, măruţit fin.
• Jumate de lingură de ulei de susan (sau arahide, sau de palmier, sau de măsline, sau de floarea soarelui, adică de care aveţi!).
• Sare, frunzeturi. În ordine, îs de preferat: zmeură!!!, fasole!!, ştevie tânără-se sfarmă uşor !, de vie, de pe vârfuri. Şi de tei se potrivesc.
Preparare:
• Se freacă urda cu ouăle,sarea, scorţişoara, mărarul uleiul, codiţele de ceapă tocate foarte fin.
• Se undeşte partea albă a cepei, tăiată fin şi se amestecă în tigaia unde s-a prăjit , cu orezul.
• Se amestecă, apoi, cu urda şi suita sa. Se pune deoparte.
• Frunzele hotărâte, se trec prin apă fierbinte, nu chiar în clocot, un fârtai de secundă. Merită pusă, în apă, o lingură de zeamă de lămâie, să păstreze verdele frunzetului.
• Începe arta învelitului în ambalaj.Cu umplutură cat cuprinde frunza hărăzită.
• Se pun la fiert, în ulcea de lut 5-8 minute din momentul începerii fierturii.! Pentru deliciu, strivesc pe fundul ulcicuţei o tijă de rubarbăr, care taie cu acruţul ei, din dulceaţa compoziţiei.
• Un sos din hribul tocat, prăjit, frecat bine cu trei linguri de smântână şi o lingură de apă de usturoi nou, va încununa capodopera.
• Mâncatul fără mămăliguţă moale e primul păcat capital!

N-am putut posta poze, izvoditoare de salivă, cum face Bogoslovul, pentru că abia am compus reţeta şi n-am încercat-o, încă. Dacă cineva mi-o ia înainte, să facă bine şi să ne arate imagini de probă!

*Preamăritorul de Dumnezeu.

De stradă adunate/Şi pe stradă-mprăştiate (aproape Anton Pann)

Mâine e scrutin; era să zic "electoral", dar o fi careva, care să ştie că-i pleonasm. Legea interzice orice prapagandă în preziua votării.Nu şi nunţile!
Pe strada mea a trecut, mintenaş,un convoi de nuntă, tot maşini, şi maşini cu păpuşi 1/1, şi jerbe de de flori pe capotă; dar şi cu steaguri. Măi să fie! Nuntă cu steaguri de partid?! Am ieşit repede în poartă, să ovaţionez; reflex străvechi, de pe când îmi întâmpinam conducatorul. Pe maşini, inscripţii inimoase: PSD+PNL = VOTAŢI!: PSD+ PNL= LOVE! PONTA ŞI CU ANTONESCU= LOVE!
Nu ştiam că s-a dat liber la căsătoriile homo. Bravo, rumâni, fruntea EUropei!
Abia într-un târziu m-am luminat de isteţimea poporului nostru: se facea şi nuntă, şi stimulare electorală.Şi incălcarea elegantă a legii. Care poliţist s-ar nimeri nesimţitoriu la trecerea nunţii şi ar sesiza izul electoral?
Ca lui moş Roată, mi s-a aprins un zâmbet şugubăţ: dacă din această nuntă iese un pui de partiduleţ, de ce gen o să fie?
Unde-i Funeriu, specialistul în genuri?!

NB Am povestit totul, sine ira et studio!*
..........................................
*Fără ură şi părtinire (Mang-lită din Tacitus- "Anale")

Naşterea poporului român

Am CIORDIT montajul(termen modern din dictionarul ministerial"Mang"=PLAGIAT!).

BAC-ul (I)

BAC-ul este, dacă vreţi, pentru aproape un sfert de milion de tineri din România, certificarea „bunului” de activitate social-economică, pentru preluarea de atribuţii de la o altă generaţie de la extremitatea temporală a „câmpului muncii”. Metaforic, corespunde acoladei aşteptate de tânărul feudal la primirea în rândul cavalerilor ; deschiderea drumului spre glorie!
Miza mare presupune seriozitate în abordarea şi pregătirea examenului: norme clare,imuabile,standarde de seriozitate şi respect pentru ceea ce se poate numi instituţia BAC-ului. Şi, mai ales, stabilitate garantată de PUTERE pentru măcar un deceniu. S-ar asigura, nemijlocit, predictibilitatea, autoproiectarea idealurilor generaţiilor care susţin examenul.
Mi se pare o crimă să se intâmle altfel; cum de încearcă astăzi.
După aprobarea Legii învăţământului, destul de deschisă la minte, de europeană, şi după rezultatele dezastruoase produse prin rigoarea desfăşurării sesiunilor din 2011, au început campanii de denigrări, de acuze la adresa celor care au subminat orgoliul naţional, au stresat sute de mii de tineri studioşi, au lăsat universităţile, mai ales particulare, fără” marfă” la intrarea în studenţie.
Şi, vai vouă!, vai nouă!. Ofensiva sindicală, radicalizată şi înfometată cheguevarist prin oprirea reţinerii cotizatiei, automat, pe statele de plată şi-a lansat un pion în atac printr-un lider al ei în guvern.
Acesta a umplut, lacom, golul produs de demiterea a doi miniştri cu bube ,cumulând şi „şcoalele”. (Ce romantic suna pe vremea lui Spiru Haret!)
Numai că, aidoma ucenicului vrăjitor, din folclorul german, a dat drumul demonilor, pe care nu-i mai poate stăpâni. Rezultatul-haos: incertitudine, modificări ad-hoc permisive,scăderea exigenţelor etc.
Vom urmări câţiva parametri obligatorii în funcţionarea instituţiei BACALUREATULUI.

Sutele mele şi epigrama a X-a

În istoria redactării postului despre insolitul autor de epigrame, am evitat un amănunt: materialul pe care am transportat textele de la "dictator" la blog.
Mă aflam în aventura pieţii de zarzavaturi, unde cei ca mine devin volubili, se pupă cu tarabagii, incheie noi alianţe, hotărăsc programul zilnic al Guvernului, bursa locurilor la cimitir si exclamă:" Ce tineret, ce depravare, dom'le!
Acolo nu eram pregătit să iau notiţe. Nici o hârtiuţa; doar câţiva gologani imprimaţi pe un plastic alunecos din buzunare. Nouă "hârtii" de o sută/ milion, pentru raţia zilnică de vitamine şi de înjurături pentru cei de la Putere. ( Am constatat că rumânul consumă, într-o săptămână toţi sfinţii din Calendarul ortodox şi din cel catolic, împănaţi cu 1001 mame! Şi un secret:scriu,în temă, o disertaţie-plagiat pentru doftorat, la USH ).
Revin la cestiune. Am scris epigramele, nouă!, fiecare pe câte o bancnotă albastră.După ce le-am copiat, le-am băgat în maşina de rufe; spălare de bani,nu de epigrame!
Dar autorul avea 10 bucăţi de livrat Pentru ultima, am folosit o cutie de chibrituri, uitată, apoi, pe aragaz. Am descoperit-o abia azi şi repun textul în drepturi. Cu scuze şi lungire de vorbă. Că afară "plouă, plouă plouă / Vreme de beţie..."

CA ÎNTRE EGALI
Boc spunea, acu un an,/ Că, mergând prin Cluj, la pas /S-a trezit ,dând nas în nas,/ Chiar cu Ghiţă Mureşan.

PS
cam englezească, nu?
Erată:poanta!

Epigrame cu ...trânte

Cel mai distins profesor „de trântă” al urbei noastre, Nic. Brădăţenu, m-a surprins cu o nouă „păsărică”, aceea de epigramist.
Îl ştiam mustind de umor,centrul atenţiei pe la agape, dar nici chiar aşa! Mi-a zis câteva catrene, la un colţ de stradă şi i-am cerut permisiunea să postez câteva pe blog.
Nu prea ştiu dacă mi-a dat-o.
N.B. N-am reuşit ca sa aşez versurile catrenelor cum de cuvine. Citiţi-le şi Domniile -Voastre pe-a culcatelea… în pat.


Definiţie
Epigrama-i chirurgie / Sau o mică doctorie, / Care vindecă o boală – Cuibărită în morală .

Definiţie
E o suliţă uşoară / Luată la vânătoare ;/ Ea pe nimeni nu omoară, / Dar unde atinge…doare.

Curriculum vitae
Tatăl meu e senator, / Mama-i mare procuror; / Din aşa părinţi de samă, / Am ieşit eu-şef de vamă.
De-a dracului
Ca să ai voturi cu sacul / Şi, lejer, majoritate, / Te-ai făcut frate cu dracul; / Dar acum îl cari în spate.
Ziare colorate
Creşte preţul de vânzare / La reviste şi ziare, / Că, pe fiecare coală / Zace o muiere goală.
Egalitate
Afara de sfânta prostie, / Ambii sunt egali, fireşte,: / Unul ştie ce vorbeşte, / Altul…spune ce nu ştie.
Căsătorie
Ţi-aminteşti când, la portiţă, / Îţi ceream a ta guriţă? / Dar acuma ce n-aş da, / Ca să scap de gura ta!
Unuia care vorbeşte singur
-Cu cine vorbeşti, amice? / Îl întreab-un înţelept. / -Ia, vorbesc c-un om deştept, / Care nu mă contrazice.
Nuntă cu…strigături
De-acasă plecasi mireasă / Din mâinile tatălui; / Dar acum faci cale-ntoarsă, / Din pumnii bărbatului.

Măi, sa fie!? Ce trânte! Ce mai trânte!

Drapelul NATO Folositor la ce scriu mai jos!

De ce grădiniţele arborează drapelul NATO

Timpul: acum vreo doi ani.
Locul : Grădiniţa din Truşeşti.
Protagonişti: studenţii de la grupa mijlocie ( amestec, cei mai răsăriţi cam de cinci ani !).
Tema activităţii: Gradiniţa şi vecinii ei.
Trec peste amănute. ( Dumnealor sunt dintr-un oraş foarte mare, Botoşani se chiamă; au venit să ne vadă ce buni suntem! Pe naiba, veniseră să vadă ce bună este doamna. Dar treacă asta.)
S-au călcat pe picioare să ne dea flori, adică, s-au îngrămădit la cel mai masiv şi mai fioros dintre noi şi i-au înghesuit toate bucheţelele în braţe!. Reîntorşi pe scăunele, ne scrutau, pe bucăţele, să vadă dacă ne-au îmbunat , dacă ne-au câştigat bunăvoinţa cu margaretele, macii şi sânzienele, culese din ajun,la „repetiţie”, de pe pajiştea din jur. Mari hoţomani!
Trec , cu greu , peste monumentalele momente succedate, (o, tempora…) ca sa ajung la obiectul rememorării-steagul NATO, care, împreună cu cel al UE, cu 12 steluţe, (după un ministru al învăţământului, ar fi 15! Mai ştii?) , flanca vestitul tricolor.
Întrebări, răspunsuri, chicoteli, priviri furişe, încurajări-bravo, copii!.De toate.
La urmă, drapelul NATO. Cine şi de ce l-o fi arborat la grădiniţă? –Primarul; Flăcău parcă se numea.
Educatoarea întindea pânza să poată fi bine observată de „oşteni”.
-Ce culoare are? Cor: - albastru! - Bine, bravo! Şi ce vedeţi în mijloc? Tăceri, încrucişări de priviri, iscodirea rugătoare a domnilor din marele oraş! Până la urmă, unul: -O cruce! Altul: -Mare! Altul: -Sfânta Cruce!
Educatoarea încearcă, să surmonteze momentul : - Şi de ce-i pusă pe steag?
Viteazul care dase primul răspuns, gâlgâie de curaj. Nu mai aşteaptă să fie numit:
-Păi,…, pendulează nehotărât o clipă, păi…ca să ne apere de cei răi!
Aşa s-a definit, acum vreo doi ani , la grupa mijlocie din Truşeşti, ceea ce nici pentru parlamentari nu era clar- umbrela protectoare a NATO deasupra României.
…………………………………………………………………………………………………
De-abia acum înţeleg de ce,azi, şcolile din” marele” oraş ( şi alte instituţii! ) arborează drapelul albastru, cu crucea cea mare: împotriva celui rău!

Psihoză naţională--căpuşa

Mai ‘dinioară, îmi exprimam indignarea despre felul în care, în media se exploateză necazurile unor personalităţi cu marcante carisme, în special artişti, pentru a se împăuna cu merite necuvenite cei din preajma lor.
Invocam principii etice şi dreptul nostru de a le pastra imaginea cuvenită.
Mă dumiresc acum că dedesubturile unor asemenea eschibiţii sunt cu mult mai vinovate. Exemplific afirmaţia prin „ Cazul” Şerban Ionescu.
Am adunat o căruţă de date noi. Le-am periat, le-am simplificat, le-am redus , şi tot am rămas cu un pumn plin de certitudini.
În jurul dramei actorului, şi cu ştirea lui, s-a ţesut o escrocherie, pusă la cale de câtiva băieţi deştepti. Între ei, un medic uman, unul veterinar şi câtiva inşi implicaţi în media. Reţeta părea infailibilă: o înţepătură de căpuşă,o boală exotică, o victimă de oarecare celebritate,multă, multă publicitate şi psihoza colectivă e gata!
Intră în scenă căutarea şi recomandarea remediilor, aprovizionarea pieţii cu ele şi banul va curge.
După cortină: diagnosticul pus de un specialist implicat în „aventură” nu este BOALA LYME, ci o scleroză multiplă.
Prof. dr. Băjenaru, preşedintele comisiei care l-a evaluat pe actor şi infirmă diagnosticul de neoborelioză (boala Lyme) exclamă cu năduf : în România asistăm la un fenomen îngrijorător, „epidemia de diagnostic de neoborelioză”. Un grup de persoane…sunt angajate în a eticheta oameni cu această boală. Şi îi şi „vindecă” pe bani grei, adaug eu.
Eroina zilei- căpuşa. Piaţa- plină cu alifii şi pastile, cu injecţii, plasturi, spraiuri , brătări, zgarde. Toate miraculoase pentru efecte antilyme. Şi bani buni în teşchereau "deştepţilor”.
Aşa a fost şi cu gripa aviară, şi cu cea porcină. Şi tot baieţii „deştepţi”!
Numai noi- proştii!
Îmi pare rău că un actor de seamă şi-a jucat un ultim rol falimentar. A fost răsplătit de guvern cu 80.000 de mii de lei şi trimis la lecuit.

La clasa I

Am constatat ieri că n-am făcut clasa I; pe bune! Revelaţia am avut-o la o ora de matematică dintr-o şcoala de cartier, obişnuită.
Copiii primesc o fişă-test cu două „probleme”:
-1. Acul a) este al mamei;
b) este cu vârful ascuţit;
c) este în ghemul de aţă.
Alegeţi propoziţia care arată cum este acul.
-2. Într-un autobuz sunt 7 bărbaţi şi 5 femei.
Câţi călători sunt în autobuz?
Timp de lucru-1 minut!

După un minut, toti elevii au predat fişa, zâmbârlii:-Doamna, prea uşor!
Eu am rămas cu foaia în mână, deloc zâmbârliu.Daţi-mi dv soluţiile, într-un minut.

PS. Ieri am constatat că blogul meu a fost accesat de 4000 de ori.
Nu înţeleg de ce şi de cine.

De la argonauţi, la internauţi

Sunt fascinat de fenomenul cibernetic , sub dimensiunea lui relaţional- umană, internetul.
Cuvântul „ fascinat " are, la rândul lui, câteva rădăcini, în mine. În primul rând , totala mea ignoranţă teoretică (tabula rasa! ) ;apoi, ieşirea din contingentul psihic, prin vârstă; ar mai fi rigorile morale conservatoare şi, nu la urmă, structura mea culturală.
Toate aceste nu sunt obstacole şi nici antagonisme, ci oarecari emoţii de timiditate, care mă fac să şovăi, să amân, să reacţionez retractil la fenomen.
Dar spiritul meticulos-ţărănesc mă face să iţesc iar antenele, „să pipăi şi să urlu: este!” (Arghezi). Şi chiar este!
Astea fiind pipăite, să facem pasul al II-lea.
În preocuparea ceva mai veche de a descâlci iţele relaţiei conflictuale dintre generaţia internauţilor şi babacii lor, se ivesc noi probe, care mă vor determina să le transfer autonomie; să intru într-un joc de puzle, în care piesele se prefac mereu, năucitor.
Aşa că mă voi adapta, din mers, asumând riscul dezlânării demersului întreprins.
În faza actuală,aş învestiga:
--dimensinea seducţiei internetului;
--pregătirea tehnic-operaţională a tinerei generaţii pentru folosirea internetului;
--capacitatea de a recepta critic, valoric informaţiile (maturitatea deciziei);
--tematica preferată a junilor internauţi;
-- binele şi răul ca factori de influenţă;
--proiecţii ale platformei cu realizările acestei generatii când va fi devenit ” bătrână”, deci supusă conflictului cu o nouă generaţie.
Numai gândind aceste subpuncte la temă şi mi se pare imposibil de suportat pentru priceperea mea.
Lansez ideea şi caut colaboratori interesaţi de aventură.
PS. Ca să amân abordarea, am să fac o eschivă şi să scriu câteva rânduri despre „Neohaiducii spaţiului virtual”. Poate vă păcălesc să muşcaţi din nadă.

Adenda la "Hoţii..."

Maşinăria diavolească mi-a aruncat afară câteva precizări din postul de mai jos.
Adaug aici:
*Zicerea aceasta a lui Dumnezeu a fost plagiată de răspopitul, pentru acest păcat,
Ion Creangă. Eu o repun la locul originar.
** Întelepţii întru ale fizicii spun că NEGRU şi ALB nu-s culori. Eu- da!

Hoţii de culori

Parcă aşa începe bucuria Luminii: „ Şi a zis Dumnezeu: SA FIE LUMINĂ! Şi a fost lumină.”
Apoi, când, la vremea ei, a ţâşnit prima rază de soare, s-a cuibărit drăgăstoasă în ochiul de cristal al Preamăreţului, de unde a revenit la noi sub ploaie de culori, Curcubeul!
De atunci ne-am scădat în roşu,oranj, galben, verde, albastru, indigo, violet. ( În mintea mea puţină, de elev, ROGVAIV! ) Şi le-am tot amestecat şi le-am tot frământat, până ce Domnul, văzând că facem concurenţă superbiei operei sale, a glăsuit, zâmbitor: „ Ho, agiungă-ţi amu, herghelie!”* şi a dat drumul în lume hoţilor de culori.
A lăsat, mai înainte, dezlegare şi spor la curcubeu numai pictorilor, poeţilor şi harpiştilor. Doar că şi ei se îmbătau de atâta har, încurcând ogorul propriu,născocindu-se kinestezia.
Întâii furi, împăraţii, s-au împărăţit în purpură. Şi au dat ucaz: cine nu-şi apleacă ochii la stacojiul fascinant al hlamidei lor, să fie biciuiţi! Şi, cine va cuteza să aibă îndrăzneală la roşul solemn, să fie tăiat.
În replică târzie,comuniştii au dat iama prin roşu, hotărând că toată omenirea să fie roşie! Şi s-au umplut temniţele; unii mai vroiau şi altcumva.
( Morţii îşi aleseseră negrul**; miresele, albul** de crin; geloşii- galbenul; optimiştii-verdele; întelepţii-albastrul;curtezanele-violetul.)
Văzând atâta gâlceavă, a hotarât Preasfântul: „Să fie partide!"
Ca să vezi!
În studentie căpătasem, din milă, o camaşă verde. Cât pe ce să învăţ zborul pe uşă: „legionarule!”Apoi, am boit gardurile, prin sate, cu rosu, la Paşti. Noaptea, ţaranii le re-văruiau a sărbătoare. Şi i-am făcut colhoznici!
Dar ca azi, niciodată! Mi-am îmbrăcat muierea în portocaliu, că mă topesc de plăcerea culorii: o şi prinde. Blasfemie, crimă, de toate: pedelistule! Am şi divorţat.
O cravată roşie merge bine, mă face mai arzoi. Pesedistule,te-ntorci la comunişti!
Cu galben devin liberal, care-şi vinde ţara, cu albastru devin antenist de-al lui Felix (turnătorule!). Îmi mai rămăsese violetul : şi eu şi muierea, de-a doua, râvneam la oleacă…
Mi l-a confiscat oteveul. Cică, mă despăgubeşte cu douj’dă mii de euroi.
Doamne, du-i pe aceşti hoţi de culori unde l-ai învăţat pe Eminescu, să-i afunde, la vremea lui_
„ Şi în două temniţi large, cu de-a sila, să-i aduni,
Să dai foc la puşcărie şi la casa de nebuni"
Fă-o, Doamne, dacă nu, adă întunericul de-ntâi, peste noi!

Privighetoarea

Cu ani în urmă, gâlgâia aerul serilor de cântecul privighetorilor, aciuite în parcul târgului.
Chiar mort să fi fost , te trezeai , să le mângâi trilul!
Numai că primarul a dat ucaz să se împuşte ciorile , oploşite printre boschetari.
Şi trăgeau ca nebunii puşcaşii; zi şi noapte. M-a mirat zelul lor, până ce, într-o zi m-am dumirit. Nu ciori vânau, ci guguştiuci. Buni a’ naibi la ceaun .( Rămâneau puii golaşi să moară de foame prin cuiburi.)
Şi-au luat lumea în cap privigetorile , de atâta război.
Vreo doi ani nu le-am mai auzit, decât în lunca Moldovei, la Hurghiş.
Până astă -seară.
Din senin aerul s-a înfiorat, frunzele s-au legănat sub cântarea unei privighetori. Zei ai sunetelor, cum le-aţi mai meşteşugit înlănţuirea în gâtlej de pasăre!
Nici n-am suflat de teamă să nu-i tulbur bucuria cântecului. Doar cu inima îi ţineam isonul.
Am vorbit, de îndată , cu primarul, ca nu cumva să-mi tulbure păsăruia.
Mi-a răspuns să n-am nici o grijă, că i-au plecat toţi vânătorii la alte partide, înaintea alegerilor.
Mulţumescu-ţi, Doamne!

Indignare

Mor oamenii ; chiar mai şi mor. Unii, când mecanismul biologic s-a epuizat ; alţii, loviţi , în plină putere, de năpraznice întâmplări.
Unii se topesc în ţărână, anonimi, cum au şi trăit. Alţii, în glorie şi onoruri naţionale.
Fiecare , după merite!
Dar sunt indignat de lipsa totală de bun-simţ cu care se intră, de visu, „cu bocancii” în suferinţa unor artişti, adusă de vârstă sau ca urmare a unor accidente.
În clar!
Un actor drag mie, Şerban Ionescu, a devenit , cum însuşi o spune , cu umor amar, o legumă, în urma unei muşcături de căpuşă. Poate fi şi trebuie ajutat. Îti plânge sufletul, dar nu e permis să umpli paginile şi ecranele, într-un fel de exhibiţionism, cu degradarea , de înţeles, prin care trece artistul , Să fim alături de el, cu grijă, dar să-i respectăm intimitatea.
În al doilea caz, Iurie Darie, respectabil în ani şi excepţional ca artist, era, nu demult, purtat de un fel de ţoapă prin studiouri tv.. Şi se lăuda „artista” că va face cu el filme porno.Arăta şi poze deochiate. Darie, cu privirile pierdute în irealitate, dădea din cap , mecanic , cu un zâmbet tâmp, spre deliciul unei asistenţe şi mai tâmpe.
Ieri l-am văzut scheletic,în pat de spital, hrănit cu linguriţa.Nimic anormal în sine. Dacă nu
s-ar fi exploatat , ticălos, pentru rating, situaţia.Şi aceeaşi madamă se umfla în pene cu sacrificiul ei, din dragoste. Ba chiar punea diagnostice: apă la creier! Bătrâneţea , boala, trebuie încercuite de respect şi decenţă.
Vreau să-l păstrez pe Iurie, actorul impozant şi dominator; îl vreau pe Iura, care-i încânta pe copii cu desenele lui fascinante din cărţi şi reviste. Nu-l umiliţi, ca sa vă făliţi că i-aţi stat în preajmă, când a ajuns neputincios!
Readuc în amintirea încă proaspătă stingerea demnă a marelui Ion Lucian. Şi demna trăire a dramei de către soţia lui.

Aruncătură de ochi

Azi am inceput trasul cu coada ochiului pe blogul unui vecin,Z1PP, şi am terminat prin a-mi pierde amandoi ochii în spaţiul şi culoarea oferite generos de "apropitar".
Mă bucur să descopăr talent vânos şi darnic atât de aproape de noi!

Alo, Ciripica!--Alo, Clopoţica!

Zice la Sfintele Scripturi: La început a fost CUVÂNTUL! Şi acesta trebuia transmis şi spre bucuria altcuiva.
De aici, s-a tot extins transmiterea, în timp (0—2012, Anno Domini ) şi spaţiu ( Rai—Iad = de la 0- la 40.000 de km, adică Ecuatorul).
Şi instrumentele de transmisie în spaţiu a cuvintelor, tot aşa: fuga cu ştirea în gură,vezi Marathon;ştirea din fuga calului, tobe, săgeţi luminoase, foc, fum, telegraf, telefon cu fir şi fără.Câte şi mai câte minunăţii!
Dar de când cu telefonul mobil, nu s-a mai pomenit la români o aşa lăcomie de vorbăraie. De la sugari la matusalemi , toţi au, dom’le, mobile, dacă se poate , de ultim strigăt al modei.
Să nu credeţi că s-a burduşit eterul cu tot lexiconul limbii noastre. Nu! Acolo vreo sută-două de cuvinţele, turnate în tipare de lemn, de câlţi…
Şi, oriunde, pe drum, la lucru, la biserică, la masă, în patul cu dragoste: alo!, alo! şi iar…
Ca şi cum ne-a scăpat capra de râie.
Cum să nu fie rumânul mai anapoda? Staţi să vedeţi câteva mostre:
UNA. Pe uliţa mea, două măturărese, fiecare pe alt trotuar, vorbeau una cu cealaltă la telefon. Şi vorbeau şi hohoteau şi-şi aruncau bobârnace de cuvinte. Se mai şi opreau; din mers, nu din vorbit. Uitându-se una la alta, se îndemnau, nu la telefon: „Hai, fa, zi-i, tu, că întârziem la şefa.” Apoi o luau de la capăt, la mobil.
A DOUA. Undeva, pe valea Moldovei, n-a dat Dumnezeu semnal decât pe ţugui de munte. Dar toţi copiii, dela grădiniţă şi până la liceeni au mobile. Smarturi scumpe cât o vacă; au vândut bieţii părinţi viţeaua şi au cumpărat odoarelor odoare scumpe, ca să nu zică satul că-s nişte sărăntoci. Dar cum să vorbesti cu ele, dacă nu-i semnal?!
La ieşirea de la şcoală, îi auzi, pe căprării: „Mergem sus? – Cum să nu?!” Asta înseamnă că se vor căţăra unii pe un vârf, numai al lor, altii, pe altă culme , în exclusivitate, şi vor pălăvrăgi la telefoane , că au şi timp, şi semnal , şi minute, cu miile!
O A TREIA. Un bulibaşă ( de ţigani rrrromi) şi-a pierdut un puradel. Jale de pe lume! Şi lume tot de pe lume.
În mausoleul ridicat din marmură de Carara, mortul avea curent electric şi mobil şi încărcător la priză.
Venea poporul ţigănesc, cu droaia, ca să vorbească cu mortul. Câte 20 deodată boscorodeau şi plângeau, de-ţi rupeau inima. „Conversaţia” avea un singur sens - numai dus!
Ce va urma? Prorocire, de la Ioan: urmează nişte cipuri-piercing pe ureche şi pe limbă; şi zi-i, şi zi-i!
Alta: or să apară scule de vorbit cu cei de pe ailaltă lume (dacă n-om trece, până atunci ,buluc cu toţii dincolo! Prorocire de alt Ioan).

Căcarează de...elefant, la Bârlad

Temperând indignarea şi sarcasmul, care-şi fac , legitime, prezenţa, las la locul ei îngrijorarea, în demersul pregătit cu atâtea ocolişuri. Mi-a venit greu să atac o asemenea problemă; numai că ea există şi ne subminează bruma de normalitate în care ne strecurăm existenţa.
Un nimeni, parlamentar de Bârlad şi fost primar al aceleiaşi urbe, a aflat că prim-ministrul României ar putea veni la 1 mai, la un oarecare eveniment din localitate. Numai că politrucul şi-a ieşit din pepeni; cum să vină, fără aprobarea feudalilor locali?
Roşu de mânie, convoacă repede o conferinţă de presă şi începe: „ EU ( s.n.) îi transmit public …că , dacă are nesimţirea, că tupeu are cât cuprinde, şi să nu oprească la primărie… va avea nu soarta lui Tăriceanu, ci soarta lui Aldo Moro!”
Să detaliem câte ceva:
-1. Aldo Moro, mare om politic şi prim-ministru al Italiei, a fost răpit de organizaţia teroristă, marxist-leninistă „Brigăzile roşii" şi omorât. Făcând corelaţia, parlamentarul român actual a comis o ameninţare clară cu moartea, la adresa unui demnitar român în funcţie!
-2. În 2007, ca primar al Bârladului, individul, ca represalii la o vizită nenunţată lui de premierul de-atunci, Tăriceanu, a pus o fanfară să-l întâmpine cu marşuri funebre, comentând „neobrăzarea” sosirii neautorizate pe feudă: „…tu, prim-ministrul României să nu anunţi autorităţile locale?!!...nu pot să cred până unde poţi ajunge cu orgoliile politice!”
-3. Si premierul Boc a fost ameninţat cu moartea , în împrejurări similare: „ iată şi Boc a venit ca şobolanul prin judeţ;…şobolanii, când îi vezi, ( anacolutul personajului!) , e bine să-i calci pe cap, că sunt ăia de-ţi rod avutul!”
-4. Bârlădeanul îi cere imperativ lui Blaga să pedepsească exemplar un subprefect pentru că n-a dat curs ordinelor date ( ilegal) de acest deputat.
-5. La o sedinţă în plenul parlamentului, i s-a tăiat microfonul pentru că a indignat pe cei prezenţi vorbind despre curvăsăria lui Ştefan cel Mare şi relaţia lui cu prostituatele.
-6. În timpul marii greve(!!) parlamentare s-a urcat într-un balcon, de unde, cu o porta-voce, urla la colegii din bănci: „penalilor care sunteţi, hoţilor!”
Ce mă îngrozeşte ?
Opinia publică ( parcă s-ar chema societatea civilă!?) a/ n-a reacţionat, decât în surdină.
La ameninţarea cu moartea, după modelul Moro, TOŢI jurnaliştii prezenţi au izbucnit în râs şi au aplaudat.( Căutaţi înregistrarea!) Jur că nici unul dintre ei nu cunoştea cazul şi semnificaţia.
Şeful lui de partid s-a făcut niznai, ba altundeva, chema poporul la revoluţie, cu: „…mă bazez pe voi-membrii partidului- că după ce o să-l omorâm pe Băsescu, o să vină toată lumea alături de noi.” A explicat că a fost o metaforă!( Şi în cazul lui Iorga la fel ; şi a fost căsăpit în pădurea Strejnicului,de legionari). Acum mi se pare că e prim-ministru domnul cu revoluţia.
M-a siderat, pur şi simplu, felul în care şi-a explicat teroristul din Bârlad ameninţarea cu soarta lui Moro; cică e o vorba din români, care înseamnă că o să traiască cineva rău!!!!!!
Dumnezeule! Ca sa devină ceva „o vorbă la români =zicală, vorbă de duh, zicere sentenţioasă” trebuie să cuprindă o mare şi adâncă experienţa de viaţă, seculară, să circule în cercuri largi, bine definite de vorbitori.
Or, dacă întrebi mii de români ce înseamnă zicerea O SA AIBA SOARTA LUI MORO, îţi râd în nas. Numai la Bârlad-nu. Sper că vreun serviciu special va găsi aceste rânduri, şi le va da interpretarea de sesizare către procuratură. Dacă ajung, cumva, eu, acolo, tot e bine; aş avea ocazia să demasc intenţiile criminale ale unui deputat.
Pâna atunci îi pun ştampila baligii de elefant pe isprăvi.

Căcărează... de elefant

În sfârşit, am reuşit!

1. Deşteapta de fii-mea cea mare, mare computeroloagă, mi-a dat o jumătate de zi peste degete până să mă înveţe să postez o imagine. S-a răzbunat, astfel, pe necazurile îndurate din parte-mi la tabla înmulţirii!
2. Spre ştiinţa noului meu ministru de şcoală, MANG-leur, am furat de pe internet poza făcută de un vânător Zulu. În tribul lui,votează numai masculii. Când vine timpul, îşi pun cu toţii ouăle la clocit, într-o baligă de elefant, ca să-şi scoată parlamentarii.
Mă tem că le-am putea MANG-li patentul, dar am risca să devenim importatori de baligă de elefant.
Dupa postarea splendidei imagini,am parfumul favorabil pentru a comenta faptele unui parlamentar român, clocit într-o hazna bârlădeană

Voinic tânăr... (II)

Menţionam in p.I că eram singurul bătrân din autobuz. Deci, stricam peisajul unui tărâm cu tinereţe fără bătrâneţe…
Şi mi-a sclipit amintirea unui demers existenţial de pe blogul unei prea tinere jurnaliste, care incearcă să descurce desele conflicte dintre tineri şi bătrâni de prin autobuzele- sardele ale Iaşilor.
Am încercat o stratagemă: când cineva de pe scaune mă privea,îmi descărcam în ea rugămintea ochilor de a-mi ceda locul, că-s bătrân. Imediat se intorcea capul . Zâmbeam la ideea de a rosti, sentenţios: of! tineretul din ziua de azi!
Qed*
De aici, până la dorinţa de a pătrunde în meandrele necazurilor jurnalistei n-a fost decât un pas. Dar dilema lui Hamlet, „ to be or…”( aici se termină anglodaneza mea!) este minoră, faţă de –lemele în care intru, pe tema TINERI-BĂTRÂNI, în viziunea 2012.
Dacă antagonismul între generaţii este unul etern, la noi astăzi, capătă nişte dimensiuni uriaşe, diferite, din nişte cauze pe care le-aş vrea măcar numite.
Nu-s în stare de o abordare exhaustivă, ci mai mult aş vrea să stârnesc nişte valuri, turnând piper în blazarea somnolentă a cititorilor prezumtivi.
Pentru că afirmaţii de tipul „Of! ce tineret avem azi!”, „Ce înapoiaţi mai sunt babacii nostri!” le auzim şi pe stradă , şi acasă. De regulă, zâmbim amuzaţi, gândind că şi unii, şi alţii au dreptate.
Dar este productivă, socialmente, această pozitie? Putem atenua consecinţele? Putem înclina balanţa în favoarea uneia din părţi ?
Vom încerca unele răspunsuri în partea a III-a.

Qed : (abrev.) quod erat demonstrandum—iată ce era de demonstrat! Precizarea este pt. cititorii mei de pe alte fuse orare, în uşurarea receptării textului. O voi mai face.

Voinic tânăr, cal bătrân...

Notă : am găsit poza cu căcăreaza de elefant,dar nu reuşesc s-o reproduc.Până am succes, altă intâmlpare. Reală! Şi cu ecouri mai adânci în partea a II-a.------------- I PARTEA I Mi-o poftit a O3, ozonul munţilor şi, ca să scap de tirania volanului, m-am urcat intr-o Rată, autobuz antideluvian. Voiam să gust priveliştea stânga-dreapta, de care n-are noroc un şofer. Numai că era 2 mai. Gloate de de tineri, încă vibrând ritmuri-dance, şi-au adus aminte că-s studenţi şi, buluc spre facultăţi. Chiar cu autobuzul meu. N-am mai prins loc pe scaun. Drept pedeapsă, mi-am înşirat osemintele de Homo erectus pe interval, căutând să prind patru rădăcini: mâini-picioare. Şi, pentru că geamurile se opreau pe la brâu, ioc, peizaj. Aşa că am exersat multe; să amortizez şocurile (cum presimţi gropi, te ridici bine pe vârfuri şi te laşi , legănat, pe călcâi.) Merge ! Apoi, am citit jurnale colorate,peste capul proprietăreselor, ,care, de oboselă, îşi dizolvau ochii pe pagini. Aşa am aflat despre scăderea burţii, despre constipaţie, despre umflarea ţâţelor (acolo un sinonim) cu un fel de…scârţ ş.a. M-am tot cultivat vreo jumătate de cale. Până când au coborât câţiva şi a dat asalt un cârd de bucovinence rumene şi gureşe. M-am trezit umplutură subţiată de sandviş între două asemenea făpturi, cu proieminenţe din Guinness book. Ţipete,chicoteli şi râuri de sudoare tânară. Am renunţat la amortizări, pentru ca erau preluate cu eleganţă de preaplinurile muierilor cu baticuri înflorate. De atâta legănare între componentele sandvişului, m-am pomenit, cu de-adevaratelea, erectus. Iac-aşa am ţinut-o tot intr-o petrecere până în miezul muntelui. Peste vreun ceas, m-am înţelenit în întunecimea unui brad. Şi m-am visat la Judecata de Apoi. Pentru pătimirile din autobuz, sfinţii m-ar fi trimis într-un fel de Rai: o peşteră cu ţâşnitori reci din stalactite. Şi cu două bucovinence bucalate, să-mi încolăcească, fierbinţi, trupul.

Căcărează...electorală

Povestea bunică-miu, trăitoriu în democraţia electorală interbelică…
-Ne scoate,într-o duminică, cu gornistu, la primărie. Tot satul!
Acolo erau tot domni;zâmbitori, râzători, care veneau pe la noi, printre oameni să ne strângă mâna. Ba, pe cei mai curăţei îi şi pupau, drăgăstoşi.
Şi aflăm că, printre ei, se afla deputatul nostru, care ne voia din nou votul.
Începu acesta să ne turuie câte şi câte despre binele făcut, în parlament, ţării şi nouă, în special .Şi, ne-a mai face, dacă-l alegem din nou.
Şi, ca să ne convingă, spuse unui tânăr cu un ochelar pe-un ochi ( poate monoclu, zic eu) :
-Scoate caietul şi scrie ce vor oamenii! Ei, ce-aţi dori să vă dea ţărişoara prin mine, deputatul vostru ? Hai, curaj! …Tu?
Omul, arătat cu degetul, se foi, se răsfoi şi zise:
-Poi, am copii mici şi... lapte…
-Aha! Trece-l cu o vacă!...Tu ?
-Cu pamântul stau rău…
-Stai? Nu mai stai! Trece-l cu un hectar…nu, cu două!
Îl ţinti cu privirea râzătoare şi pe un bătrân trecut bine! :
-'Neata, moşule ?
-Eu, cucoane,…eu …Mi-s fără muiere …
-Şi vrei una?
-Nu, asta găsesc eu singur, numai că nu am cu ce…
-Am priceput, gata, doar îs bărbat, ce naiba, trece-l , mă, cu o p..ă! Ba… cu două, să ajungă!
Lumea râse înăbuşit în pumni.”Şmecher boier! De-al nostru!”
.............................................................
Parcă nu mi-a spus-o bunicu-miu!?

O ciripică...gramaticală

Declarându-şi truda tinereţii pe tarlaua dreptăţii, credeam că procurorul Ponta ştie ceea ce "fumează" până şi corigentii dintr-a şaptea : adectivul CINSTIT nu are grade de comparaţie; Cineva este CINSTIT sau NECINSTIT ! E absurd sa zici ca vei alege miniştrii cei mai cinstiţi, de după '90 iar guvernul ales, în drumul spre Braşov , va fi „ cel mai cinstit pe care România l-a avut”! Parcă era mai bine dacă invăţa, precum MRU,şi gramatica.

Legendă apocrifă

Textul acesta este reconstituit din pleava unui manuscris de la Kumran, undeva pe malul Mării Moarte. Este un document apocrif, pe care nici un savant serios nu dă doi bani.numai eu am dat doi lei, de cei cu gaură, ca să sclipuiescdoar câteva fragmente inteligibile. Cap. 1. Şi a fost făcut omul. 1….luând Dumnezeu a făcut pe om. După chipul şi asemanarea lui. 2.Si avea nevoie de om pentru că: făcuse înainte cuvântul şi – şi dorea şi dialogul; -avea nevoie de un ucenic, să-l ajute la nişte nimicuri, cum ar fi fost: să aburce câteva pietroaie pe Everest, până la 9000m; să meşterească o capcană pentru şarpe, care şi-o luase în cap; să facă o potecă uscată, un fel de punte, intre Rai şi America, pentru a fi descoperita mai repede. . Cap. 2. Dar omul se nimerise leneş. 1. Cum îl scăpa Dumnezeu din ochi, se strecura la o margine de Rai, tragea un nor de pe boltă, să-şi facă pernă, şi-o punea pe aghioase*, încât băga boala în dobitoace. 2. Şi domnul Se scărpina in cap a lehamete. Cap. 3. Si, apoi, făcu muiarea. 1. A făcut Dumnezeu o găleată mare de maglavais de lut, a modelat femeia asemenea barbatului, apoi s-a tras mai la dos; simţea nevoia să faca un nou fluviu, mai mare, Amazonul; de aceea, se uşură mai îndelung. 2. Estimp, Adam căscă un ochi spre opera Domnului şi strâmbă din nas. Nu-i plăcea. Cap.3. Adam reface chipul femeii. 1. Pândi o clipă; văzându-şi stăpânul preaocupat, începu modificarea muiarii de la ochi : i-i făcu mari, adânci. Îi boi cu albastrul dintr-un ciob de cer, turnă şi negru de după Lună ( ca sa şi-i schimbe după plac, până la inventarea lentilelor de contact. ) 2. Se uită indelung şi-i plăcură! 3. Gura: i-o mai lungi spre urechi, luă lut si-i trânti nişte buze pline-cărnoase. 4. Se uită mai îndelung şi chiar îi plăcu! 5. Lungi gâtul, trăgând de cap, care se mai micşoră. 6. Si tot i-a plăcut. 7. Ajuns la piept, scuipă într-o parte. Arăta jalnic. 8. Aşa că luă un cancioc de lut şi turnă o moviliţă; pe stânga.La fel, pe dreapta. Numai că i se păreau prea mici, dar lut-ioc. 9. Si nu chiar i-a plăcut! 10. Pântecul i-l netezi cu palma muiată in salivă. 11. Şi tare-i plăcu! 12. Picioarele le făcuse Domnul prea scurte.si lipit – ţepene.Le lungi, că lutul era încă moale 13. Şi tare-i mai plăcură. 14. Se dădu Adam trei paşi înapoi, scrută „ Opera”. Lipsea ceva. Ahaa! 15. Desfăcu, cu greu, picioarele, şi scurmă cu mana ceva material,lasând o groapă in loc. 16. Din ce scormonise,face el două ţumburucuri şi le infige în vârful moviliţelor de pe piept. 17. Se retrase doi-trei paşi îndărăpt, făcu ochii cât cepele, îi plăcu ce făcuse şi leşină! Cap.4. Si lui Dumnezeu îi plăcu, ca tot ce-i frumos. Cap. 5. Dumnezeu o numi Eva, iar Adam altfel. 1.Adam şi femeia lui erau amândoi goi şi [ încă] nu se ruşinau. 2.Dumnezeu i-a zis EVA, iar Adam, pe ascuns, ANA, că o zidise în adâncul plăsmuirii lui. *aghioase = imnuri liturgice> aici sforait

CIRIPICI, CLOPOŢICI ŞI CĂCĂREZE

Sunt necesare câteva spuneri. Cuvintele din titlu au conotaţii fantastice pentru mine; sunt din matricea lingvistică şi existentială a familiei mele nărăvaşe. Istoria lor: fetele mele,încă înainte de a merge copăcel, au probat o poftă zdravănă a conversaţiei.Numai că, după fundamentalele vocabule MAMA;TATA; PAPA’ , CACA, au trecut la creşterea limbii româneşti, născocind cuvinte, expresii , de-ţi trebuia dicţionar special (1-2 ani!) De ex., una, la lecţia despre „r” a aflat cuvântul „cirip", pe care il rostea oridecâte ori vedea o pasăre.Numai că pasărea s-a numit, irevocabil, ciripică, pl. ciripici. Cealaltă , a văzut la munte o vacă cu clopot la gât şi-a strigat: Uite,tata, o clopoţică! Şi aşa a rămas. Al treilea cuvânt vine din experienţa mea de ciobănuş; căcărează- căcăreze = măslinuţele alea negre pe care le împrăstie oile prin iarbă. Marele Pascal, se zice, s-a retras la o mânastire şi, când voia cineva să dialogheze cu el pe vreo adâncă temă, nu accepta până nu primea lista cu semnificatia cuvintelor de bază din discuţie.Aşa am făcut şi eu , precizând ,da capo, semantica termenilor din titlu. Cât despre conţinut, acesta s-ar cam potrivi cu termenii explicaţi , adica reflectări ale realităţilor contingente din politică, viaţa socială, spirituală şi alte alea. Relatări scurte, insolite, poate şi amuzante (haz de necaz).

Alioşa şi zilele negre

Alioşa studiază aprofundat Abcedarul. Şi ce crâncen se repede la literele noi, face disecţii pe ele, adică din ce-s formate; le recompune din sârmuliţe şi plastilină. Ce mai,treabă gospodărească!
Azi, în pauza mare, nu se mai repede, să fie primul la covrigeii fiebinţi,copţi mintenaş, chiar pentru cei de-a-ntâia. ( Sunt simpatia covrigarului de lângă Parc.)
-Alioşa, fuguţa la covrigei că se gată!
-Nu, doamna, fac economie!
-?!?
-Pentru zile negre!
- ?!
- Ca să-mi iau un ou Kinder!

De la foame, la amintiri

Zice Creangă: „ţiganului când i-e foame , cântă,boierul se primblă cu mâinile dinapoi, iar ţăranul nostru îşi arde luleaua şi mocneşte intr-însul”. Asta mi-am amintit pe la amiază,când buftul meu scotea toate sunetele dintr-o orchestră de suflători. Mâncare – ioc! Şi tot chinuindu-mă, am răsturnat sertarul cu amintiri, despre diverse îndestulări de altădată.
--------------------------1.----------------------
Călătoream cu trenul. La cl.I, pe banii statului. Aveam pregatite merinde bune,ambalate frumos, să nu-mi fac neamul de râs. (parca neamul meu călătorise vreodată cu clasa I .Doar la abecedar ).
În pluşurile banchetei din faţă, se zbenguia un puşti dolofan, de vreo 4-5 ani. Mama frumoasă foc,mirosind a mosc, veghea să nu devină relaţiile dintre mine şi vecin prea familiare. Mde,familie bună! La un timp, mă anunţă fanfara că trebuie liniştit stomahul.Îi fac pe plac:aşez pe un ştergar curat, din zestrea nevesti-mi din Rădăşeni, aşez,zic, de toate. Copilul mă fură discret,cu ochii strânşi.Eu--mănânc şi-l fur, tot din ochi, ca şi când n-aveam altceva de făcut. Ochii vecinului se măreau treptat, să copieze perfect du-te- vino-ul mâinii mele.
Înghiţea saliva, ritmic.
Atunci fac un gest necuvenit: Aşez pe un şervetel câte ceva bun şi întind copilului. Mama, până atunci interesată numai de peisaj,se întoarse ager şi-i dădu băieţelului una peste mână, de-i pulveriză puţinul primit. Dublă lovitura şi mă privi criminal :-Dom’le , nu mânâncă de la străini. Puştiul îşi sterse o lacrimă, întorcând capul spre altundeva.
Am înghiţit tot; şi năduful. La ultima îmbucătură,micul-era să spun prinţ- a oftat sfâşietor:
-S-a sfârşit!
Dumnezeule,era crispat,gata să ţâşnească în plâns.
De atunci, om ,câine,pasăre, orice suflă şi mă vede mâncând, primeşte,frăţeşte din tot ce am .
---------------------------2.----------------------------
Aveam un prieten drag,un colonel, din familie boierească, Dumitru Ciornea. Plin de decoraţii.Mareşalul, i-a dat la Cotu-Donului ordinul- ordinelor, adica Ordinul „Mihai –Viteazu”. Ce mai! Floarea gloriei ostaşeşti!
Un ospăţ pantagruielic după război, ( abia ieşise din puşcărie cu vina de a fi impuşcat pe front ruşi), i-am zis intâmplarea de mai sus. El a venit cu alta,tot din tren.
Zicea: la drum, încă dinainte de război, mâncam scrumbie,sărată . Se găsea în butoaie, prin orice gară. Şi pâine! Un deliciu , supus ironiile ofiţerilor, cu care călătoream :
Dom’ colonel, îţi faci neamul şi armata de râs! Şi sfârşeam,toţi, infulecând feliile suculente.Aşa am savurat multă scrumbie, în odiseile mele militare.
Dar într-o zi…
Pe banca unui peron,o femeie mânca scrumbie cu pâine: sfâşia hartane de peşte din care şiroiau dâre de lichid sângeriu, care se împrăştiau pe mâini, pe haine. Era plină toată de sucul scurs din scrumbie. La urmă, şi-a curăţat palmele de fusta soioasă şi s-a urcat intr-un tren.Am rezistat cu greu reflexelor de vomă, dar vreo 10 ani nu m-am mai atins de scrumbie!
Până mai acum o lună.
Din nou,pe drum.Intr-un tren. Acum, degradat şi expropiat, ca exploatator circulam cu clasa aIII-a. O femeie căruntă scoate un şervet, mămăligă rece şi oribila scrumbie.Voiam sa ies pe culoar, dar ceva mă împingea s-o urmăresc: cu un briceguţ tăia ,cu grijă, îmbucături potrivite de mămăligă, peste care aşeza meticulos feliuţe de peşte, le ducea calm la gură şi le mesteca, decent,străjuindu-şi buzele, discret, cu palma.Şi tot aşa.
Tot studiindu-i mişcările,ordinea şi decenţa, am început să salivez.Femeia a observat ceva :-Nu doriti,domnule, să gustaţi? E de la Domnul de Sus!
Am mâncat alături de ea,sărutându-i mâna a mulţumire.S-a mirat şi şi-a făcut cruce,strângând cu grijă resturile de mâncare.
Tot ascultându-l pe eroul de la Stalingrad mi s-a umplut gura de pofte.Lichide.


---------------------3.-------------------
În anii acelor întâmplări,nu-l citisem pe Geo Bogza. Mai târziu m-a zguduit frumuseţea povestirii „O femeie mănâncă un măr”, din care, de drag, copii un fragment.



Femeia a început să mănânce mărul. Mari actriţe ale lumii, unde sunteţi să vedeţi pe această ţărancă, pe această femeie din Ţara Moţilor, mâncând un măr? Mânca? Mânca; şi în acelaşi timp părea că se roagă, că spune o poezie, că stă de vorbă cu munţii.
Întâi a luat mărul şi l-a privit câteva clipe printre pleoapele pe jumătate închise. Era respect, admiraţie şi bucurie, puţin tristă, puţin amară, în faţa acelui lucru pe care îl avea în mână. Cred că numai pescuitorii de perle au privit în felul acesta splendorile smulse din fundul oceanului.
Pe urmă a început să taie mărul cu briceagul. Dar cum aş putea să reproduc în cuvinte eleganţa din gesturile acelei femei? Nu numai că nu era nimic obişnuit, nimic vulgar, dar părea că oficiază un cult, că se împărtăşeşte dintr-un mister. Când lua bucata de măr şi o ducea spre gură, buzele ei păreau că murmură o rugăciune.
Mi-am adus aminte de Biblie şi de rugăciunile pe care le spuneau primele seminţii de oameni ori de câte ori întâlneau elementele vitale ale naturii. Atunci când se spălau pe mâini cu apa râurilor, atunci când vedeau soarele, atunci când se pregăteau pentru marea bucurie de a mesteca o bucată de pâine făcută din grâul pământului .
Între gesturile vechi de două mii de ani ale acelei femei din Munţii Apuseni, urmaşă a Dacilor şi a Agatyrşilor, şi gesturile femeilor din Biblie nu era nici o deosebire. Aceeaşi simplitate neînvăţată, necopiată după modele dinafară, ci pornind dinăuntru, din străfundul oaselor. Aceeaşi divinizare a elementelor naturii, marea bucurie de a intra în contact cu ea. Marea bucurie de a vedea lumina soarelui, de a putea face gesturi, de a mesteca între măsele esenţele pământului concentrate în sfera primordială a unui măr.

Tszunami electoral

Imi aduc bine aminte tragedia madrilenă, din11 martie,2004, când în patru gări,trenurile cu oameni care veneau la lucru, din împrejurimi, au fost însângerate de bombe teroriste.
De ce evoc această nenorocire ? Pentru că vârtejul emoţiei sociale s-a făcut o tornadă politică nimicitoare . Guvernul Aznar, până atunci sigur câştigator, ( mai erau trei zile până la scrutin) a fost pur şi simplu spulberat din cărţi, de stânga lui Zapatero, cotată cu şanse minime, până la atentat.
Nici un observator politic, ori eminent psihosociolog n-ar fi putut prevedea seismul electoral iberic.
După opt ani,atentatele teroriste de la Toulouse şi Montaban îmi sugerează efecte electorale notabile, dar de alt gen. Candidatul Sarkozy a învăţat,sigur ,ceva.Să nu se lase stăpânit de emoţia carnagiului şi să canalizeze valul spre obiectivul său, al doilea mandat . In acest scop, a instrumentat, cu mână sigură, prinderea teroristului,a participat, patruns de durere, la omagierea paraşutiştilor împuşcati la Montaban, a deplâns moartea copiilor şi a profesorului,evrei. Opinia publică a simţit o mâna sigură la cârma Franţei ,iar Sarkozy îşi simte victoria în nări.
Cum se joacă destinele lumii!

DOAMNA ( I )

După lectura incitantă din C. Gane ,despre trecute doamne,căutam , reflex, chipuri misterioase, pierzându-se după faldurii grei din mătasea perdelelor de pe la vilele din târg. Dar cele mai multe case boiereşti fuseseră confiscate şi locuite acum de activişti cu origini proletare.
Într-o zi, pe strada Bucovina, după o dărăpănătură ovreiască, am remarcat armonia unei case prietenoase şi distante, în acelaşi timp, cu un pridvor flancat de stâlpi de stejar cu înflorituri discrete.Casa domnea într-o grădină sălbăticită. Lilieci şi tufe uriaşe de iasomie, umbrişuri de soc erau luate în stapânire de teii striviţi sub greutatea florilor.
În jur se revărsau valuri de mirozne , aproape sufocante. Era greu să poposeşti lung timp pe acolo, dar nici nu puteai rezista ispitei de a reveni. Aşa că am tot dat târcoale locului multe seri pe la sfârşitul unei luni de mai.
Încercam să ghicesc camerele,mobila, stăpânii casei.Sesizam doar nişte lustre-candelabre mari, pline de sclipiri din ciucuri misterioşi. Pentru mine, crescut la o lampă cu gaz şi nu arar la feştilă de lumânare, luminile acelea realizau un fel de fascinaţie halucinogenă din care mă zmulgeam numai luându-mi tălpăşiţa. Ca să revin şi să revin.
Până ce ,într-o seară, oprit o clipă în dreptul portiţei , m-am trezit intrebat: “Căutaţi pe cineva?
Parcă v-am mai văzut oprindu-vă".
M-am încurcat în nişte explicaţii infantile, ca să recunosc că-mi place casa şi vegetaţia.Vocea ,un alto catifelat, mi-a zis că pot trece a doua zi,să iau chiar un buchet de liliac .
Aşa am descoperit o doamnă din cartea lui Gane .

Aţi auzit?

La clasa I : - Doamna, eu nu mai scriu nici un rând.
-De ce, Alex?
-Ne dati prea mult!
-Şi ?!
-Încalcaţi dreptul copilului la joacă!

Hotărâre

Mai mulţi voiajori cosmici, care se interferează cu blogul meu, mă ocărăsc:
-Tu, ţărănoi înrăit în hoţia cu întorsături de frază, te laşi călcat de mai bine- aşezata între ani Madama Ţăţoiu * , sau de o tânăra gospodină , parcă Dincă , de nu faci şi tu comentarii politice!?!
Şi- au dat seama, cred, de o realitate--am politica în sânge. În locul hemoglobinei. Fac şi desfac guverne, aleg ţar mujicului la Moskva, mai trimit portavioane prin golf, trag noi frontiere între triburi sahariene , cu negru de petrol…Si toate semnate Oculta!
Răspund pozitiv asaltului cititorilor mei, de pe câteva continente (în Antarctica, încă nu am reprezentare )şi dau cep la îndemn: fie!
…………………………………………………………………………………………………..
*Transcriu numele cu diacriticele necesare, originare: Ţăţoiu !
PS Gluma mea de ieri, intitulată “În faptul serii”, preluată de Hot News, mi-a adus şi un premiu, cred, onorabil. Fiind în englezeasca egală pentru mine cu chineza, v-o dau dv pentru traducere: “ And the Oscar for best ass-licking performance goes to Anitzei!” E de bine- bine ? Cred.

În faptul serii

Mi-i tare greu să cred şi, mai ales, să emit judecăţi, aşa -zis de valoare, despre prezenţa la Antena 3 a prim-ministrului,MRU. Aveam despre această tv. reprezentarea unei vizuine de hiene flămânde şi perpetuu asmuţite. Impotriva bunului simţ, a civilităţii.Ca atare, pregătisem telecomanda pe poziţia STOP, gata să ies la aer curat din preajma lui Gâdea (ce nume predestinat!).
Şi, când-acolo, m-am simţit fascinat de meşteşugul unui gladiator în arenă,fentând cerebral atacurile, lovind cu inteligenţă în golurile din platoşa adversarilor, rămaşi cu ochii căscaţi de mirare, de cum le scapă prada. Ce mai, MRU a dat un spectacol de inteligenţă bun-simţ şi echilibru! Incercam un exercitiu: să formulez şi eu un răspuns,chiar anticipat, la provocările unui Gâdea sau Badea. Şi dădeam greş. MRU rămânea constant ponderat, la obiect,impunând respectul provocatorilor. Deferenţa cu care Gâdea îi va strange mâna, la final,şi îl va conduce prin labirintul din locaţia televiziuni arătau un şacal istovit şi unvânător, MRU, calm,mulţumit de lucrul bine făcut.Cu aceste satisfacţii am părăsit, pentru o seară, vechile mele obsesii de blogger şi am aşternut nişte gânduri din realitatea contingentă.

Marketing

Mi-am descoperit vocaţii nebănuite, consonante timpului năucitor pe care sunt nevoit, câine-câineşte să-l duc în sarsanaua vieţii: între ele cea de marketing. Cred că înseamnă că ştiu să-mi vând marfa.Mă năuceşte numele actual al acestei aptitudini, că fondul priceperii e vechi de la ai mei.
Râdea bunicu-meu: ehei, cât sânge s-o fi amestecat în neamul nostru!? Că nevestele luau în fiece miercuri pe tălpi Şleahul Tătarilor, să vândă la târg de-ale noastre.Şi, în Bariera Suliţei, roiau in jurul lor jâdani perciunaţi,lipoveni bărboşi, armeni năsoşi. Şi numai Domnul şi ele ştiu adevărul!
De pe acolo îmi vine şi mie ştiinţa prezentării mărfii.
Revelaţia acestui talent am avut-o azi, când am recitit ultimele postări. Şi să vezi minune! In fiecare dintre ele strecuram (involuntar?) otrava curiozităţii pentru poporul meu de cititori :
…”mă pregătesc să vă prezint o doamnă, coborând maiestos…”
…”voi cunoaşte o doamnă adevărată, coborând cu paşi stinşi…”
…”impozantă coborâtoare din stirpe boierească…”
…” o doamnă …îşi poartă anii şi nobleţea numelui…”
Aţi prins meşteşugul? Aşa ţin cititorii cu sufletul la gură, până la episodul final. Când o fi să fie!?!

GLOSE

Pregătind pagina despre doamna Lucreţia Pillat-Petroni,impozantă coborâtoare din stirpe boierească de pe la 1500, am răscolit prin bibliotecă dupa lucrarea , nu chiar perfect documentată, dar plină de un parfum romantic fascinant,” Trecute vieţi de doamne şi domniţe “, (in trei volume) , de Const. Gane.
Cu această ocazie, găsesc potrivite două precizări : una despre autor şi a II-a despre felul în care a ajuns lucrarea în biblioteca mea.
Despre autor: puţini ştiu că s-a născut la Botoşani,la 27 martie 1885, dintr-o familie străveche, boierească, a Găneştilor şi a terminat în 1903 Liceul A.T.Laurian.
A făcut dreptul în Germania, cu doctorat la Rostock şi a profesat câţiva ani buni avocatura în oraşul natal. Dupa drama unui prizonierat în primul război mondial,a lucrat ca diplomat la Atena. Pentru legăturile sale cu legionarii, regimul comunist l-a condamnat la temniţă grea şi a murit la Aiud,în 1962.
Are o operă destul de vastă, dar inegală valoric, răvăşită prin reviste, sau tipărită prin edituri obscure. Destinul a făcut să nu-şi poată revedea cele scrise, pentru o ediţie definitivă.
Poate că s-or găsi inimosi s-o facă , în zilele noastre.
Despre lucrarea ajunsă in biblioteca mea: profesorul N Andrieş, de la Laurian, fusese pus de un director,comunist evreu, să curăţe biblioteca de carţile otrăvitoare burgheze.Avea nişte liste, date de la partid, si zecile de saci plini-ochi erau urcaţi, in căruţa internatului şi duşi încotrova,sub privirea înrourată a dascălului de română.
Ne-a luat pe câţiva, mai răsăriţi, să-l ajutăm la “epurare”. Şi ne trezeam, zilnic, cu cărţi pe care ne punea să le vârâm în brăcinari,în jurul trupului , ca să le ascundem pe acasă.Din aceste cărti, puţine mi-au mai rămas. Regret un roman- manuscris al fostului elev ,acad.geograf, Victor Tufescu, caligrafiat impecabil. Avea o tema apropiată de aceea a cărţii lui M. Drumeş , “Elevul Dima dinrt-a şaptea”, după care erau înnebuniţi liceenii. Mi-a fost furat manuscrisul lui Tufescu, care, pe cât îmi amintesc, ar fi meritat tipărit. Mi s-a păstrat , însă,trilogia lui Gane,ediţia princeps, premiată de Academia Română.

1. ADEVĂRATĂ ARHEOLOGIE FAMILIALĂ

Am avut patima arheologiei.Am săpat la mormintele cucuteniene de la Valea Lupului, sub viitoarea Fabrică de Antibiotice, la Dinogeţia. în Dobrogea, pe la Truşesti. Am avut , ulterior studentiei şi noroace chioare,să descopăr, de unul singur nişti minunaţii. Dar despre asta altcândva.
Acum, mă/vă pregătesc să descurcăm un încâlcit arbore genealogic, cu începuturile atestate pe la 1550, dar cu existenţă sigură mai veche: acela al Pil(l)ătenilor.( Voi folosi scrierea cu un singur “l”, cel de-al doilea adăugându-se, mai târziu, din ifose nobiliare. )
Am să înşir, încălcând reguli ştiinţifice elementare, numai trunchiul ascendenţilor Doamnei, omiţând celelalte ramuri, pornitoare din acelaşi străbun. Apoi, sacrilegiu, voi dispune datele în plan orizontal, din motive de ignoranţă într-ale computerului, cu precizarea că fiecare nume se constituie ca o treaptă scoborâtoare. Cifrele de după nume semnalează anii aproximativi,sau exacţi ai vieţii; alteori anii semnalează data când sunt găsiţi în documente).

Ilie Bătrânul –1550------------Pilat….------------Grigore 1614,1623,--------- Ionaşco Pilat,1637,1667, căpitan ,1668,------------N. Pilat-------------Stefan, vornic de poartă, vornic de gloată1688, 1700,1704,mort la Ţarigrad------------Gavril, 1723,vornic de gloată,de poartă1746, 1748,1754---------Vasile Pilat, biv ispravnic copii de casă, +1813----------Cristea, 1780—1833 (casatorit cu mătuşa scriitorului C. Stere )----------Cristache 1833--1904-------------Vasile, magistrat, 1884-1953---------Lucreţia ,1921
Ultimul nume din şirul de mai sus este cel al personajului care îşi poartă anii si nobleţea numelui prin Botoşanii tipului nostru.
N.B. Amintesc aici şi o altă ramură a Pilătenilor,din care au descins poetul Ion Pillat ,fiul său, scriitorul Dinu Pillat şi nepoata sa,scriitoarea Monica Pillat. Mai precizez că o nepoată de frate a Lucreţiei, Ioana- Cristina, hălăduieşte, veselă , prin Canada, fiind cea mai tânără purtătoare de gene ale lui Ilie Bătrânul, de pe la 1550!

REMEMBER

Un ţărănuş sfrijât şi curios,a fost aruncat în târgul lui Botăş, să ia viaţa în răspăr. Imi începeam liceul. Stam in gazdă într-o mahala,unde am primit la masă prima mea furculiţa , pe care o mânuiam mai neîndemânatic decât aş începe să mănânc, azi, cu beţişoare chinezeşti.
Aveam nevoie de această frază, pentru că din acea eră durează primele mele amintiri, mai bine zis fiori de spaimă despre doua casa: una de pe strada Bucovina, ascunsă între tei şi salcâmi, garnisiţi cu tufe de liliac şi iasomie. Rai de mâţe si de privighetori. A doua, lângă parc, băga , seara, fiori în genunchii mei care , când se înmuiau , când se arcuiau de frică, zbârnâind ca săgeata ţâşnită din arc
Ei bine, de aceste două case se va lega definitiv, peste câteva decenii, destinul meu. În una voi cunoaşte o doamnă adevărata, coborând cu paşi stinşi din istorie, în cealaltă îmi duc viaţa.

Limba vechilor Cazanii

Am obţinut., recent, două documente preţioase despre o familie boierească botoşăneană : arboreale genealogic al Pil(l)ătenilor (cca 1550- 2012) şi o transcriere a unei cărţi de danie , dată de Grigorie Ghica voievod , la 1732, aceleiaşi familii. Aşa am descoperit, chiar în cartierul meu, ultima DOAMNĂ, descinsă dintr-o altă lume,fascinantă şi prezentă în secolul nostru nebun. Postez , mai intâi, Cartea lui Ghica-vodă,respectând cu sfinţenie forma fermecătoare si regretând că nu pot , tehnic vorbind, să pun, în paralel şi documentul cu literele slavone .
…….***………………..
COPIE după cartea lui Grigorie Ghica voevod
+ Io Grigorie Ghica voevod Bojiiv milostiiv, gospodar zemli, Moldavscoi, dat-am carte domnii meale boiariului nostru, lui Costantin Pilat ce-au fost şătrariu mare, şi fraţilor lui, neapoţii Gogoleştilor, ca să fie volnici cu carte domnii meale a-ş lua di a zăci di pri a lor driaptă ocina şi moşăie, anumea satul Scubinţii şi dealul lui Vodă, între Hărlău şi între Cotnari, din ispisocu di danie şi de miluire şi di cumpărătură di la Moisă vodă şi di întăritură di la Vasilie vodă şi di la răposatul Neculai vodă, ca să aibă a lua după obiciiu şi din păini şi din fănaţi şi din gr[ădi]ni cu ligumi şi din presăci cu stupi şi din toate viile ce-or fi pri acel loc,şi din tot vinitul.
Iar dumnealor boeri, cine vor hi păharnici mari, să n’aibă a să mistica la aceli moşăi, nici să ia dijmă di pri acile locuri, nici din vii, nici dintr’altu vinit, precum scrie şi la ispisocul de pără şi de rămas di la Antohie Constantin vodă şi de la frate-său Dimitrie vodă;şi nimea sa nu cuteză a sta împotriva cărţii domnii [meale]. Pentru aceia, ca să-i fie şi d[e la] domnia mea ocină şi uric stătători în veci. I ne dară ni umişaet pred sim listoru gospodstrami. (Trad. Şi să nu se facă împotriva acestei scrisori.)
…………………….Sigiliu domnesc………………..U Iaş, leat 7241, Dechemvrie 5

Vă las să gustaţi mierea neasemuită a limbii româneşti de pe la 1732 şi mă pregatesc să vă prezint o doamnă, coborând maiestos din istoria de veacuri a neamului ei.

Spolocania

La 27 FEBRUARIE, anul acesta, e o zi mai specială în viaţa credincioşilor români : prima zi din lungul drum al postului mare, cel al Paştilor.
In copilarie , de azi înainte, nu tu carne,nu tu ouă, nici lapte, ici-colo câte un peşte uscat, o scrumbie sărată, vreun ţâr,ceva, care ne mai aducea aminte de huzur!
Până şi lingurile de lemn sau străchinile de lut ,cu flori stacojii,erau duse în pod,intr-o ladă ferecată şi înlocuite cu altele noi.
Era SPOLOCANIA !

SOS

Sunt sinistrat. Gerul asta de Yrkutsk mi-a inghetat conducta de apa. Am incercat cu foc mare, cu flacara de butelie, cu limba. N-a mers. Am ajuns si de râsul gaiţelor care mă scot din placuta amortire cu propuneri generoase: ba sa trec la secta aia de-şi bea udul; ba sa aleg o solutie geriartrica de conservare; ba sa-mi aducă o pasarica apa-n cioc. Ce mai!? Mama ei de lume!
Aduc zapada cu galetile , umplu cada, dau caloriferele la maxim si astept sa obtin apa, ţopaind cu pantalonii in vine, sub presiune!
Cu setea e mai bine: vin roşu,gros , pastos. Cănile, cate una la fiece masa, le trec prin zapada din cadă,sa se patineze.
Asa, cu vinul ăsta, am descopetit ca am compus o poezie. Mai intai am zis ca am citit-o pe undeva. Aducea a Topârceanu! Dar ma jur ca n-am memorat-o niciodata si o zic toata ziua prin casa, pe nerasuflate.Deci am născocit-o eu.
O idée: daca mai tine mult ingheţul conductei de apa, cu vinuţul meu rosu-sânge de Crist, rescriu toata poezia româna.
Ca sa nu credeţi ca am luat-o razna, aşez mai jos, ca proba, prin autodictare:

Antiteza

Rememorez câteva cursuri de istorie modernă,chiar pasionale, despre Unire, ţinute de un celebru profesor ieşean. Scapase, oleaca, la vorba necenzurată şi profita, din plin, prezentându-ne amănunte de mare tensiune din întâmplările episodului ieşean al pecetluirii destinului noii ţări .
Sala elefantului: atmosfera de tensiune insuportabilă. Unionistii au jucat cea mai celebra cacialma istorică marilor puteri. Obţinând dreptul de unire, dar cu doi domni desemnati, unul la Iaşi, altul la Bucureşti, au facut binişor mutarea secolului. Adica au ales,aparent întâmplător, pe acelaşi om –Pârcălabul Cuza. Fapt împlinit!
Numai că, pâna aici, au fost nişte obstacole greu de trecut. Lista de candidaţi la domnia Moldovei era plină de nume ,cu merite şi ambiţii. Scrutinurile se succedau ,listele rămâneau,presiunea era gata să explodeze.Atunci, după miezul nopţii, s-au făcut doua gesturi impresionante, in toată istoria românilor. Un entuziast ofiţer,originar din Botoşani…a luat cheia sălii, a încuiat usa , s-a aşezat pe un scaun in faţa ei şi, cu revolverul pe genunchi a strigat: “Nimeni nu iese de aici până nu ne alegem domnul, decât peste trupul meu!”.După câteva clipe de uluială, se reia votul, dar fără rezultat.

Atunci, se produce al doilea gest. Alecsandri, şi el pe lista de candidaţi, ia cuvântul.
Cu voce gravă, adecvată, cu o poză teatral—romantică , glăsuieşte: Sunt şi eu pe lista de candidaţi la tronul ţării. Şi am cele mai mari şanse. M-am hotărât să-mi retrag numele, în favoarea colonelului Cuza..În numele viitorului României unite, cine îmi urmează exemplul?”
Si rând pe rând , candidaţii ,unii câine-câineste, renunţă. În zori, Cuza era Domn!
…………………………………………………………………………………………..

Privind pe la televizoare azi, îmi zic: Ce-am fost şi ce-am ajuns!

Zurba veche--zurba noua

2012 s-a zburlit cu zvâcniri contondente. Trecut prin ciur şi dârmon, eu nu cedez aşa uşor mirării; îmi dau cuşma pe-o parte, îmi scarpin neuronii de gardă şi zic: hâm! Atât!
Numai că nişte rotiţe se conectează pe nu’ş unde şi-mi aduc parfum de vechi zurbale sociale. Unele-trăite, altele -stoarse din lecturi.
Şi m-a amuzat grozav nişte potriveli între ceea ce povesteşte Negruzzi , între o zurbă de pe vremea lui Lăpuşneanu-vodă şi cea de astăzi de la Bucureşti (la indigo , pe aiurea).
Să le pun în oglindă:
1. Acum: provocaţi, iritaţi, incitaţi, motivaţi, târgovetii sar ca arşi,iau la pas bulevardele,cu ţandăra sărită;se adună prin pieţe,gata de moarte de om.
Atunci: dupa omorârea celor 47 de boieri de catre Lăpuşneanu, …”slugi şi oameni boiereşti burzuluiseră norodul şi tot oraşul alergase la poarta curţii, pe care incepură a o tăia cu securile”.
2. Acum: furioşii, cu căţel şi purcel, fug spre Cotroceni,scapărând delicatese otrăvite:
„ieşi afara,/javră ordinară!” (versuri patriotice, cântate la defilare de, miliţieni iubitului lor Ceauşescu).Toţi sunt lideri şi incearcă să intre in palat, zmulgând garduri, sărind peste zaplazuri.Consilierii presedintelui se vaicără, fac mătănii şi-l roagă pe Băsescu să se ascundă sub pat, să retragă legea sănătăţii, să-l repună în tron pe Arafat-paşa, să dea ordin jandarilor să tragă in prostime.
Atunci:” Lăpuşneanu trimite un armaş la norod:
- Oameni buni! Măria-sa vodă intreabă ce vreţi şi ce cereţi şi pentru ce aţi venit aşa cu zurba?”
Culmea, si-atunci şi-acum lumea a reacţionat la fel.”Prostimea rămase cu gura căscată…venise fără să stie pentru ce venise şi ce vrea.Începu a se strânge cete, cete şi a se întreba unii pe altii ce să ceară”. Atunci s-a redus totul la capul coruptului boier Moţoc. Acum , capul lui Băsescu sau cel puţin al lui Boc.
Finalul tragicomediei. Atunci :”Să trăiască Măria-sa vodă,răspunse gloata şi , mulţămindu-se de astă jertfă- Moţoc, se împrăştie.” Acum: aşteptăm!

CETATII SI LUMII!

Am preluat o formula de adresare,papala,nu fara teama de a deveni”preţios” si pacatos pentru caznele iadului.
O las in textul postat,ca sa trimit ,credibil , tuturor celor care-si intersecteaza drumurile prin neant,cu ale mele, urarea de Nou An: STIMATI CRUCIATI,FARA IERUSALIM, GATA SA VA PUNETI SPADA IN SLUJBA BINELUI, VA UREZ UN AN NOU FERICIT SI VANT BUN DIN PUPA PE OCEANELE COMUNICARII VIRTUALE !
…………………ANITZEI……..31 XII ,2011

NOTA. Persoanele greţoase să nu citească!

Sunt presat să aduc nişte precizări asupra turtelor cu julfă. Au ele semnificaţii magice sau mistice profunde ? Unii legau acest deliciu culinar de eventuale resturi de opiu din sămânţa de cânepa şi de frumoase trăiri psihedelice în Noaptea Naşterii.
Îmi pare rău să dezamăgesc, dar ştiu numai o relaţie factuală între micuţul născut si turtele cu pricina: Maica Domnului a folosit pelinci, să schimbe copilul, le-a rulat cu grija, pentru a le arunca undeva, iar turtele noastre ar simboliza tocmai acele pelinci.(În grădină la mine, cineva aruncă sacoşe de pampers, dar cu altă semnificaţie ). Îmi pare rău că v-a fugit pofta de julfă si mă bucur că-mi rămâne mie toată.
(Cineva mi-a promis un pumn de sămânţă de cânepă, pentru o probă culinară . Sper să nu citească această notă.)

Delicatese dinaintea Craciunului

De dimineaţă, au bătut la uşa gândului pentru a scrie ceva pe blog , trei teme : despre zilele revoluţiei care , pe bune, m-au scărmănat în foşalăi, despre Sf. Ignat, omorâtorul de porci şi despre două preparate care-mi încântau copilaria cu arome inimitabile, în preajma Crăciunului. Nu’ş de ce a biruit a treia.
JULFA (jufla) şi LAPTELE DE BUHAI
a) adevărată delicatesă rurală,julfa ( la noi se pronunţă JUFLĂ) era aşteptată în ajun, la venirea popii cu “o,nihoho!”= strigătele, parcă disperate, cu care fugeam înaintea cucernicului să-i anunţăm popasul pe la case.
Mama pregătea câte o covăţica plina cu această bunătate. Cu câteva zile înainte, făcea un aluat din făină trei nule şi întindea nişte lipii subţirele,ca foiţa de ţigară (tortilla mexicană !) pe care le cocea pe plită .A II-a zi meşterea crema, din sămânţa de cânepă. Lua sămânţa bine uscată şi o rumenea pe o tablă, deasupra focului. O punea la sfărâmat în chiuă, de unde răspândea o aromă de înnebuneam a poftă si urlau câinii satului. Şterpeleam câte un pumn de pulbere şi o lingeam cu îndelungi lipăieli ca să prelungesc plăcerea. Ştiam că,dacă furam prea multă, “ mă înfundam”pentru o vreme. Parcă nu se inventase clipul cu “ai făcut ceva azi, iubito? Mai nimic!”
Cânepa era pusă în apă caldă, amestecată bine şi stoarsă zdravăn .Zeama aceea era fiartă cu grijă ,luându-se cu linguroiul spuma ce se îndulcea cu miere, amestecată cu miez de nucă prajită, cu vanilie sau rom .
Mama înmuia bine turtele (le însiropa, zâmbea superioară coana preuteasă ,vecina).
Erau ,apoi, tămânjite bine cu preparatul din cânepă,rulate frumos şi aşezate la rând în copaie.
Puse la răcoare, să se frăgezească, deveneau visurile noastre păcătoase din noaptea dinaintea ajunului.
Ce urma e greu să povestesc acum, din pricina gurii pline de salivă pe care o înghit la fiecare literă.
NOTA (de protest!) Aş încerca eu reţeta, dar n-am samânţa că e interzisă cultura haldanilor. Zic autoritaţile ca seamană cu cânepa indiană şi te umfă poliţia de nu te vezi,dacă pui în grădină asa ceva.

b)Laptele de buhai era lichidul de pe care se spumuise esenţa,adică julfa. Se îndulcea bine,se fierbeau în el nişte totoloţi, sau tocmagi din resturile de aluat pentru lipii şi mâncam pâna ce burta devene aşa de tare, că puteai omorî un purice cu unghia pe ea!
Doamne, nu da dezlegare lăcomiei mele, că nu mai am obiectul pohtei, în faţă!

M-am sculat cu noaptea-n cap să strig,ca altădată puştiul din memoriile lui Blaga: TRAIASCĂ ROMÂNIA DODOLOAŢĂ! (Cât de dodoloaţă,adică rotundă, o mai fi ea.) E şi prima zi de iarnă, e şi ziua noastră naţională. Frig şi-n casă, frig şi-afară. Ar merge o ţuică fiartă şi ascultarea imnului casei, adică “ Balada calicului” ( interzisă minorilor!).
Ca la orice prilej festiv, ne dăm drumul la speranţe. Eu am ,astăzi,două: să mutăm ziua naţională în luna mai şi să schimbăm textul imnului.
Pentru că ştiu ce mă aşteaptă = înecarea într-un cazan cu fasole şi cârnaţi din piaţa publică, încerc să îndulcesc blasfemia propusă.
1.sărbatoarea în luna mai: o asemenea zi naţională trebuie trăită complex,expansiv,în comuniune largă şi de durată,pentru a reţese firele unitaţii naţionale,mereu în destrămare. Or, o zi de iarnă e tocmai contrară acestor obiective. S-ar putea desemna trei momente din istoria devenirii statului naţional cu atributul de ZI NAŢIONALĂ : 24 Ianuarie începutul formării prin unire, 1 Decembrie =definitivarea visului de unire a tuturor românilor şi 10 Mai, declaraţia de independenţă a României.
Acordând dimensiune egală celebrării celor trei sărbători naţionale,am beneficia,în plus, la 10 mai, de darurile minunate, ale Lunii lui Florar.
2. Dacă oricare dintre zilele de mai sus îşi revendică, legitim, dreptul de a fi consacrată zi naţională,cu imnul e mai dificil. Un text poate fi mai uşor supus fragilităţii unor interese subiective, care nu reprezintă totdeauna aderenţa întregului trăitor între fruntariile ţării. Ba,din contra!
Să vedem. Pe la 1860 s-a impus, mai mult orchestral, “Marş triumphal la primirea steagului şi a domnului”, înlocuit cu “ Imnul regal”, pe versurile lui Alecsandri (1884-1948 ). De oarecare penetranţă socială, ilustrează exploziva dezvoltare modernă a României.
Ceea ce a urmat e o nebunie ideologico-politică greu de explicat în istoria unui popor care se respectă. Aşa că am cântat pe rând, la dorinţele Moscovei, “ Zdrobite cătuşe în urmă rămân”, (1948-1953), “Te slăvim , Românie, pământ strămoşesc” (1953-1978) , cu genialele versuri „Înfrăţit fi-va veşnic al nostru popor/ Cu poporul sovietic, eliberator!” Doamne!
Întoarcerea fundului spre poporul eliberator s-a soldat cu schimbarea imnului. Când s-a buricat comunismul pur, românesc,Ceauşescu a impus melodia” Trei culori”, cu versuri adaptate la lozinca zilei de însuşi marele cârmaci, (1978-1990).
Revoluţia din 1989 a făcut să ţâşnească din subconştientul colectiv războinicul şi mereu mobilizatorul “Deşteaptă-te, române”!
Melodie armonioasă,antrenantă, uşor memorabilă, dar cu text inadecvat, depăşit de cerinţele moderne,europene ale românilor.Nu mai merge. Cântecul va fi mereu redescoperit la ananghie naţională, ca să fie, apoi, depozitat ca armă de bază pentru altădată. Şi atât! Ca soluţie s-ar putea recurge la păstrarea melodiei şi adaptarea unui alt text mai unificator “în cuget şi simţiri” .
Cei care mi-ţi sări în cap recitaţi/cântaţi cele patru strofe (parcă 1,2,4 şi 12) şi, dacă le ştiţi,daţi cu piatra în mine!
Aşteptând execuţia publică, strig cât pot: TRĂIASCĂ ROMÂNIA!

PS. N-am la casa mea un drapel naţional,să-l pun să-mi fluture în vârful bojdeucii.

ROMÂNII SUNT PROŞTI (scrie pe facebook!)

Nu mă simt deloc stânjenit de reprezentările pe care şi le fac occidentalii despre români. Ba, mai mult, mă amuză. Ştiu bine cine suntem, ce putem şi ce nu. Aş declara, ritos, că, în esenţă, ne vine ca o mănuşă genialul autoportret al lui Nică, după care “…nici frumos până la douăzeci de ani, nici cu minte până la treizeci şi nici bogat până la patruzeci ( Brucan=20!) nu m-am făcut. Dar şi sărac aşa ca anul acesta, ca anul trecut şi ca de când sunt, niciodată n-am fost!”
Loviţi in creştetul orgoliului, ne buricăm, să dăm cu copita în liaota străinetului apusean, care ne zic (nu ne fac ei!) hoţi, ţigani,cerşetori şi cum le mai vine la gură. Şi le vine din plin.
M-a amuzat ideea unora. Să pornim cruciada orgoliului românesc, pe facebook. Unde încornoraţii ne fac PROŞTI, noi să ştampilăm- DEŞTEPŢI; unde scriu HOŢI, noi să mâzgâlim cu plaivazul CORECŢI! Şamd. Aşa, Europa se va trezi, îşi va cere iertare şi ne va pofti în fruntea bucatelor. Ce idee tâmpită!
Să vă relatez o întâmplare recentă de la Roma. O fată dragă s-a dus pe-acolo, bântuită de nevoi, “să mai astupe o gaură” (nu râdeţi, răilor!) din bugetul de 75%. Batantă =slugă umilă, la un sarcofag de babă, leat cu Tutankamon. Aţoasa stăpână , lăudată fie-i umbra făcută pământului, avea două apucături: seara,înainte de culcare, sau după plecarea musafirilor, să numere argintăria şi, alta mai nouă, să se laude cu studiile înalte ale batantei românce şi s-o umilească faţa de prietenele ei, multiseculare.
Duminică de duminică, îşi invita “fetele” la cafea. Batanta intra cu tava, când auzea bătaia din palme a stăpânei,saluta cu respect şi aşeza, cu grijă, ceşcuţele în faţa persoanelor. Şi începea circul: stăpâna,ţipa furioasă să-i fie dată cafeaua aproape. Sluga se supunea tăcută, gândind că ar pierde, altfel, 33,33 de euro din gaura invocată mai sus.
Dar într-o zi îşi iese din pepenii de Dăbulenii lui Geoană şi scapă scăzut,dar inteligibil :ia-ţi-o singură, în chizda mă-ti! Baba –pe recepţie: chizda inseana in rumeno chiesa? Si, si segnora! Si se topi,ingrozită, în bucatărie. Stapăna se sumeţi mândră de cunoştinţele ei într-ale limbilor.Sluga înşiră la cruci,întru iertarea blasfemiei,neputându-şi şterge un zâmbet obraznic.
…merită să scriu ceva pe facebook la alegaţia italienilor că românii sunt proşti?!

SINDROMUL GÂŞTELOR

Spuneam că terminasem cu gâştele şi luam abecedarul de coadă. In Abecedarul meu, simbol al unei Românii pastoral – agrare, primul cuvânt pe care-l dezlegam era O_I =OI. În concordanţă perfectă cu ceea ce aveam de făcut câteva veri la rând: chiar păscutul acestor patrupede. Mult mai măreţ decât cel al gâştelor.
Totuşi, episodul cu zborul misterios al stolului, terminat, tragicomic, cu zmulgerea aripilor, mi s-a fixat în memorie şi m-a condus, după câteva decenii, la o descoperire epocală, demnă de Nobel: SINDROMUL GÂŞTELOR.
Liceul pedagogic rămăsese cam singurul în care studiile se întindeau pe 13 clase. Şi toamna ce să vezi…
Intrau elevii din acea ultimă clasă, descumpăniţi , abătuţi, în băncile ridicol de mici pentru ei şi-şi pierdeau privirile aiurea. Nu auzeau întrebări, gângăveau răspunuri trunchiate sau anapoda, stăteau cu urechile ciulite.
Atunci, prin geamurile largi , a tremurat un gâlgâit de gâşte sălbatice. Plecau ! Nu ştiu cum, dar simţeam foşnetul gâştelor mele care m-au lăsat mofluz altădată, ţintind SUDUL.
Când am revenit , după pauză, clasa era goală. Şi a doua zi!
I-am găsit, vlăguiţi, apatici, discutând despre colegii lor,care, la alte licee, dăduseră bac-ul şi admiterea pe la facultaţi . Numai ai mei stăteau pleoştiţi, precum gâştele lecuite de mama să mai zboare.
Am revăzut scenele ani la rând şi am identificat extinderea dorului de zbor, în toamnă, de la gâştele copilariei,la tinerii siliţi să mai rămână încă un an în liceu.
Si, împreuna cu ei,am numit fenomenul SINDROMUL GÂŞTELOR SĂLBATICE !

GÂSCANIADA ( II )

Mi-i teamă să revăd postările anterioare , pentru că aş descoperi o mulţime de datorii neonorate, datorii suverane, cum îs numite în economia crizei. Mai clar, îs dator vândut!
De ex., la povestea cu gâştele anunţam descoperirea epocală, făcută spre toamnă, când urma să primesc patalamaua de absolvire a cursului premergător abecedarului.
Numai că…
A dat nebunia-n gâşte! Pe bune.
Pe cer, se înfigeau agresiv nişte lănci cârâitoare, adevărat cap-compas către sudul fascinant; plecau gâştele sălbatice. Ţipetele lor făceau să vibreze aerul, producând infiorarea cârdului meu paşnic: Cele bătrâne găgăiau a răspuns,ţinteau cerul,cu lăsarea capului când pe-o parte,când pe alta şi dădeau semnale secrete.Nu mă prea supăra comportamentul lor, pentru că îmi impusesem Pax Magna şi ceream respectarea ei.
Dar orătăniile mele ştiau altceva. Au prins să încerce a zbor! Mă stricam de râs cum îşi repezeau aripile se ridicau câteva palme în aer şi cădeau caraghios, ca bolovanii. Numai că progresau văzând cu ochii.Am ajuns să fug după ele,să nu le pierd.
Într-o zi s-a produs catastrofa: la început s-au strâns ciopor, una-n alta, cu ciocurile jos, clămpănind a întrebare-răspuns. Apoi şi-au ridicat aripile agresiv, au vâslit aerul, au rupt-o la fugă, decolând toate, deodată, spre sud. Nu mai cădeau, nu se mai împrăştiau, ci o ţineau una.
Am încremenit. Nici măcar nu schiţasem vreun început de fugă. Erau deja departe, aşa ca am venit la mama, gâlgâindu-i păţania în plâns.
Nu m-a bătut, nu m-a certat, ci a luat-o repejor după gâştele care se mai zăreau ca o pată în zare. Eu după ea, cu ciudă răzbunatoare împotriva mişelelor .
Aşa am ajus în satul vecin , unde gâştele mele erau oprite care prin pomi,care pe case,prin curţi. A durat o vreme până când se aflau toate cetluite cu legături zdravene, ca haiducii lui Coroi, prinşi de poteră. Le-am adus cu o caruţă, acasă. Mama le-a luat , pe rand, şi le-a tăiat nişte pene mari, “vânturile”, ca să nu mai poată zbura. Când le-am văzut cum arătau,ca o oaste înfrântă, mi-a venit să plâng de milă şi le-am iertat pentru necazurile pricinuite.
Dar venea abecedarul cu O+I=OI şi am trecut chiar la oi, vara următoare.

TREI IEZI

Trei, Doamne ! Si toţi trei sunt bărbaţi: doi, gemeni , de cinci ani şi voinicosul şef de trib, de aproape şapte.
Mama este educatoare, într-un sat apropiat târgului,cu postul în piuneze, din cauza micşorării drastice a efectivului de preşcolari. Aşa că s-a pus pe refăcut efectivul cu forţe proprii . Dumnezeu i-a dat un deget de ajutor,adică două-gemeni. Zilnic, îi încarcă in Dacia veche şi-şi înşira cei trei ieduţi la măsuţele grădiniţei din sat, unde i-a înscris triumfătoare în catalog.
Curios este comportamentul gemenilor. Mereu se hârjonesc cu şeful. Dar, curios, niciodată nu-l încolţesc împreună. Când începe unul,celălalt geamăn,anunţă : “eu mă abţin” ( de la ceartă,bătaie sau ce mai e).
Mai ieri, la mare tărăboi, şoferiţa le striga că o deranjează să ia o curbă periculosă .
Cel mare: se poate răsturna maşina! Primul geamăn: şi murim! Al doilea geamăn,impasibil: eu mă abţin de la moarte!
-Aşijderea, adaug eu galanton!

INAINTE DE ABECEDAR

Am dat în mintea copiilor. Doamne , ce bine e! Intrând în rezonanţă cu ei, am ciupit câteva nestemate.
1.
Măriuca este şcolăriţă. În casa I. Ghinionul ei. Când stă în picioare, în bancă, se vede de la bărbie în sus. Are un lan de in înflorit sub pleoape,cu care te topeşte când te învăluie a mirare. Că se miră de tot ce-i iese în drum. Îşi împleteşte clopoţelul vocii cu clinchetul neauzit al celor doi zulufi care se leagănă peste urechi. Dacă este întrebată, se ridică pe vârfuri, să se impună, ridică o pălmuţă să-şi şteargă nasul, nu ştiu care, că nu se distinge şi răspunde. Atât despre ea. Nu-i suficient s-o adoraţi? !
Numai că,timpul lecţiei este pentru ea un veac întreg.
Învăţătoarea simte că-i scapă clasa din mână şi are metode validate de a readuce atenţia la cote productive. Pe prim loc- povestea.
- Copii, să ascultăm o poveste!
- Poveste? Îngaimă Măriuca; îşi lipeşte obrăjorul de bancă şi adoarme dusă.
Suferă de sindromul poveştii-somnifer, pe care l-a dobândit la grădiniţă.Când se trezeşte cu “frumuseţea refăcută”, Doamna o întreabă ce lecţie urmează. Ghemuleţul se încruntă a seriozitate, priveşte orarul desenat pe fiecare bancă şi raspunde rar, cu gravitate:
- Avem Doamne-Doamne!

2. La religie, vine Părintele,în locul sotiei sale,titulara de drept a orei. Un haiduc de popă,cu o burtă asortată meseriei. Se aşează pe scaunul de la catedră şi începe convertirea.Numai că Michiduţă îşi cheamă oştirea lui de drăcuşori la alte mai plăcute trebi. Bietul părintele îşi vede turma de mieluţi răvăşită de Satana şi are o revelaţie salvatoare.
Strigă baritonal : “Mă!” Copiii- ţintă la el. Se scoală de pe scaun, îşi ridica burtoiul cu amândouă mâinile pe catedră şi glăsuieşte:
-La clasa cealaltă am mâncat un copil obraznic.Acum mi-i iar foame. Am loc aici (şi-şi ridică burta) pentru încă doi obraznici! Clasa încremeneşte.
Măriuca ţâşneşte ca o mingiuţă din bancă,iese pe uşă şi ajunge în cancelarie; se ghemuie in braţele învăţătoarei, plânge cu sughiţuri moi , până adoarme cu Doamne-Doamne.

3.Alec e curiosul clasei. Învătatoarea îl stimulează,mereu, să întrebe, daca are ceva neclar. De altfel, copilul citeşte curent la calculator, despre orice.
Ieri l-a gasit doamna agitat şi încurcat.
- Alec, întreabă-mă !
- Doamna, am întrebat-o ieri pe mama ce- i SEX CU STRES .Mi-a dat o palmă si m-a trimis la tata, să-mi mai dea una. Tata nu mi-a tras palma şi a zis că să vă întreb pe dv.
Invăţătoarea,după o scurtă prăbuşire,chiar neştiind răspunsul, îngaimă:
-Păi, să-l mai faci o dată.
-Da ? Şi eu mă gândeam la fel. Şi se integrează, imediat în lecţie.
Alec nu-i Bulă, din bancuri. E un copil cu inteligenţa peste medie şi mereu cu întrebări.

GÂSCANIADA LUI ION DE PE DRĂSLEUCA

Motto : Îmi cer scuze că Nică de pe Ozana s-a născut înaintea mea.Aşa că, de ciudă, eu renunţ la literatură!

În softul educativ al familiei mele,locul grădiniţei îl ţinea păscutul gâştelor. Nu primeam abecedarul fără diploma de gâscar.
Am primit toiegelul,semn de menire şi autoritate, intrând în pâinea dus-adusului cârdului si paza lui straşnică. Prima instrucţie am făcut-o cu gâscanii (sau gânsacii, cum vă place!).
Numai că …s-au repezit, ca nebunii la picioarele goale , lăsând inscripţii vinete pe pulpe.Nu se voiau conduşi de un nimenea ca mine şi erau gata să moară pentru autoritatea lor.
Plângeam de ciudă si de durere. Mă pregăteam, chiar, pentru dezertare.
Dar am avut o idee genială (au urmat mii şi mii!) .
Când se repezeau cu şerpii şuierători ai gâturilor spre mine, făceam si eu la fel, spre ei,îmi repezeam mâna stângă ,la mine cea voinicoasă, îl apucam pe cel mai agresiv de gât. Adăugam şi dreapta, de ajutor. Vai şi amar! Învârteam duşmanul, precum atleţii ciocanul şi-i loveam pe ceilalţi, pâna o luau la fugă.
În scurt timp am impus Mea Pax Magna; şi-trai neneacă!
Alternam la scăldat cu gâştele, având grijă să pun la adăpost cămeşoiul gros, de cânepă. L-am lăsat o dată pe iarbă si gâştele s-au răzbunat, găinăţându-l peste tot, de nu l-a mai scos mama din boli cu o putină plină de leşie din ciucălăi.
Aşa mi-a mers toată vara,din plin.

Nota: Dau în mintea lui Nică, or, eu pregătesc ceva, aici, cu rigoare ştiinţifică, : anunţarea solemnă a unei descoperiri epocale în psihologia animală şi umană ( ca şi cum ar fi diferite!).

CU PLECĂCIUNE

M-am aflat in situatia ingrată să folosesc surse despre tema dragă mie, fără să precizez , cu rigoare, autorul. Aici s-au războit mai multe păreri.Am crezut de cuviinţă să accept ideea oralităţii sursei, ca în folclor. Cred că se cade să evaluăm dramele individuale din închisorile românesti drept un tot organic, o sferă din care nu poţi extrage un individ fără să deformezi întregul.
De aceea, mulţumesc tuturor celor care au trudit sa aştearnă gânduri şi imagini despre Mislea, pentru ca eu sa le folosesc .Tuturor, recunoştinţă. Multe nume îşi au locul în panteonul faptelor eroice naţionale şi, cu pietate ne apropiem de ele. Mi-au folosit azi, pentru evocarea figurii legendare a Mariei Antonescu şi a unei umile ţăranci,mama mea, Tasia Aniţei.
Cu plecăciune,tuturor!

M

MARESALUL SI SOTIA SA

MORMANTUL MARIEI ANTONESCU

PRECIZARI SI PORTRET

As fi avut nevoie de o documentare riguroasa pe tema gulagului romanesc, numai ca lucrul e anevoios si obstructionat, chiar, de catre ocultă. E explicabil, daca ne gandim ca toata suprastructura politica si economica are continuitate organica,ombilicala cu regimul comunist,(nu si cu ideologia respectiva; cei mai inversunati sincer- sustinatori ai capitalismului salbatic, sunt fostii ideologi comunisti, convertiti rapid, prin avere, la dreptul de a-si apara “agoniseala” cu puşca.
Am avut acces la memorii ale unor detinute din inchisoarea Mislea, dar oprit in fata arhivelor de un tabu aparent inexplicabil. Memoriile sunt doar o parte, chiar mica, a universului concentraţionar In aceste pagini găsim lacrimi si suferintă ,foame si degradare fizica a detinutelor , dar nimic despre strategia,metodele si vinovatii ierarhici ai operatiei.
Totusi…
Operatia de documentare a căpătat reazim de autoritate intelectuala a unor martore nemijlocite avizate, devenind pentru mine background la relatarile despre viata unei ţărănci printre “feţele spălate” din inchisoare.
Dupa ce astern si randurile unei schite de portret –Maria Antonescu, ma intorc la povestirile mamei despre acest personaj tragic.

Maria Antonescu
S-a nascut intr-o familie de militari, in Calafat, la 3 noiembrie, 1892. Dupa moartea primului soţ,cu care are un baiat cu handicap grav locomotor (dupa poliomelita) , se recasatoreşte, la Paris, cu un om de afaceri. Divorţeaza, iar in1927 devine sotia viitorului mareşal si “conducator”, Ion Antonescu. Regele Carol al II-lea vede in incoruptibilul militar un pericol pentru relaţia lui imorală cu frumoasa evreică, Elena Lupescu si pune la cale inscenarea unui ridicol proces de bigamie impotriva lui Antonescu . Doamna Maria va avea de suportat atat ura amantei regale, cât si pe cea a reginei Elena, care presimtea un pericol pentru imaturul viitor rege –Mihai, din partea Mareşalului.
In timpul razboiului, Maria Antonescu isi pune toata energia in ajutorarea familiilor soldaţilor cazuţi la datorie. Este sprijinită de sotia marelui poet O. Goga, in conducerea Consiliului de Patronaj, institutie de binefacere pentru soldatii raniti si pentru orfanii de razboi.
Dupa reusita complotului, girat de Mihai, in1944, pentru arestarea Mareşalului, cade victima si Maria.Soţii ajung separat la Moscova, unde rămân inchisi doi ani, ca apoi, printr-un proces regizat la Kremlin, Maresalul sa fie adus în ţară şi condamnat la moarte. Maria il va reîntâlni, pentru cateva ultime minute, inaintea executiei Conducătorului, la Jilava.
Si doamna Maria, Maresal Antonescu va suporta condamnari pentru “crime economice” imaginare. Intre 1950 si 1955 va fi detinuta la Mislea. Dupa eliberarea din 1955 va avea domiciliu fortat in Bărăgan. Moare la 18 octombrie, 1964.